Adresarea (din 2003) ieroschimonahului Rafail, stareţ atonit: “Nu vă temeţi de cei care omoară trupul, iar sufletul nu-l pot omorî”

Eu nu sînt decît un neînsemnat şi sărman bătrîn plin de păcate. Însă conştiinţa mea de păstor al sufletelor, mă sileşte să vă previn asupra unui mare pericol care ameninţă întreaga omenire. Stăpînitorul întunericului acestei lumi, Satana, vrea cu orice preţ să intre în omul-antihrist. Slujitorii acestuia – sau antihristul colectiv– au pregătit totul pentru înscăunarea lui. N-a mai rămas decît să fie pusă pecetea Antihristului. Dar pregătirea pentru pecetluire se face după un anumit plan, într-ascuns, şi cu o deosebită viclenie – nu aşa, dintr-odată, ci pe rînd, în mai multe faze. Precum ne-au transmis şi Sfinţii Părinţi, tîlcuitorii Apocalipsei (sfîntul Efrem Sirul ş.a), venirea Antihristului se va face cu multă înşelăciune, aşa încît chiar şi cei aleşi abia de se vor mîntui, fiindcă nu vor vedea înşelăciunea.

Chiar în zilele noastre, unii dintre păstorii de vază, pe care eu însumi îi cinstesc şi îi iubesc mult, nu ezită să-i îndemne pe creştini să ia paşaportul sau buletinul cu cod barat. „Eu unul nu pot să vă blagoslovesc la chinuri…” – le-a spus păstoriţilor săi un cunoscut protoiereu din Moscova.

În trecut, după cum se ştie, mucenicii erau ispitiţi de către prigonitori să se prefacă şi să guste măcar puţin din jerfele idolilor, după care puteau să se întoarcă liniştiţi la casele lor. Dar mucenicii respingeau orice compromis şi orice prefăcătorie, alegînd părtăşia cu Hristos.

Aşa şi acum, se apropie prigoana împotriva celor care vor să rămînă credincioşi lui Hristos şi să mărturisească prin fapte dragostea lor pentru El.

Iată de ce, una din cele mai grele încercări survine atunci cînd iubiţii noştri arhipăstori nu sprijină lupta noastră şi pornesc pe un drum greşit, silindu-ne şi pe noi să procedăm în acelaşi mod. La aceasă ispită se cuvine ca noi să răspundem prin cuvintele apostolilor, atunci cînd sinedriul le-a interzis să propovăduiască Numele lui Hristos: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.” (FA 5:29)

Aşa cum în vechea biserică sinedriul s-a făcut luptător-de-Dumnezeu, aşa şi noi, ferească Dumnezeu, să ajungem în vremurile noastre… Faptul că arhipăstorii noştri au ales o altă cale reprezintă o mare sminteală. Însă nu vă descurajaţi, există şi printre ei cîţiva care au rămas credincioşi căii Adevărului lui Hristos.Aşa, de exemplu, de-a lungul istoriei, au fost mai multe sinoade tîlhăreşti decît sfinte sinoade. Alt exemplu: cînd turcii mahomedani s-au apropiat ameninţînd Constantinopolul – cea de-a doua Romă – Sinodul Bisericii Ortodoxe greceşti s-a adresat catolicilor, căutînd sprijin la ei, şi învoindu-se să-l pomenească pe papă. Doar unul dintre arhierei a refuzat să iscălească – arhiepiscopul Marcu al Efesului – iar Duhul Sfînt a fost cu el, nu cu sinodul. La urmă, patriarhul cu toţi episcopii s-au alăturat lui, îndreptîndu-şi greşeala.

Nu putem să primim CNP (codul numeric personal) – numele demonicesc alcătuit din cifre.Nu este o necesitate tehnică, ci o codificare mistică a noastră, a oilor lui Hristos.

Numai cei orbi duhovniceşte nu văd ce urmează după toate acestea. Ne vor da un buletin nou cu număr de identificare, pe urmă un “jeton” cu trei de şase – semnul sau numele fiarei, numărul numelui său. „Şi nimeni nu va putea cumpăra sau vinde decît cel care va avea acest semn“. (Apocalipsa 13:17) Această cale duce către Noua Ordine Mondială fără Hristos. Ştim cu toţii că există un guvern mondial. Prin urmare, această cale duce către dictatura Satanei. Iar calea Adevărului lui Hristos ne va duce la Hristos, chiar dacă prin lipsuri, prigoană şi chinuri – ne va duce către mîntuire, spre rai şi viaţa veşnică întru Iisus Hristos.

Nu vă deznădăjduiţi, ci îmbărbătaţi-vă, Domnul ne încurajează, zicând: „Nu te teme, turmă mică. Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul veacului. Amin.” (Luca 12:32) Domnul împreună cu oştile din cer îi va birui pe vrăjmaşii noştri şi-l va răpune pe Antihrist cu Duhul care iese din gura Lui. Deci, nu vă temeţi de cei care omoară trupul, iar sufletul nu-l pot omorî.

Iubiţi arhipăstori şi păstori, părinţi, fraţi şi surori, pentru noi mai ales răsună acum cuvîntul Domnului nostru Iisus Hristos: „Fii credincios pînă la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii“. (Apocalipsa 2:10) Amin.

sursa:prieteniisfmunteathos

calea-credintei-ortodoxe: Sfântul Irodion

calea-credintei-ortodoxe: Sfântul Irodion

Sfântul Irodion

Sfântul Prea Cuviosul Părintele nostru IRODION IONESCU

Stareţul de la Lainici (+ 3 mai 1900)

S-a născut în 1821 la Bucureşti primind numele la botez de Ioan. Pe la vârsta de 20 de ani intră ca vieţuitor la Mănăstirea Cernica, atras fiind de viaţa isihastă ce se trăia aici, sub oblăduirea stareţului Calinic. In 1846 este tuns în monahism, primind numele de IRODION. Odată tuns în monahism, tânărul monah IRODION conştientizează marea vocaţie la care a fost chemat adăugând nevoinţă peste nevoinţă.Era foarte iubitor de fraţi, nu discredita pe nimeni niciodata, se ferea de orice vorbire de rău, postea foarte mult, dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte şi făcea sute de metanii pe zi. Prin aceste nevoinţe devine foarte iubit de toata obştea, impunând mult respect si apreciere chiar şi faţă de stareţul său.

În septembrie 1850 stareţul său Calinic este hirotonit episcop la Râmnicu Vâlcea unde şi-a luat cu el mai mulţi ucenici pentru a-i fi spre ajutor în refacerea episcopiei amintite ce era într-o vizibilă decădere.

Printre ucenicii luaţi este şi monahul Irodion pe care-l va detaşa pe la sfârşitul anului 1851 la Schitul Lainici de pe Valea Jiului şi pe care-l va hirotoni în diacon şi apoi în preot in 1853, numindu-l ecleziarh. Iar in 1854 îl numeşte stareţ la schitul Lainici. Între 1854-1900 stareţul IRODION a păstorit 41 de ani acest schit cu mici intermitenţe. A fost cel mai longeviv stareţ al schitului Lainici din toate timpurile.

După moartea duhovnicului său, Sfântul Calinic, episcopul, îşi ia ca duhovnic pe ucenicul său IRODION, stareţul de la Lainici. Astfel ucenicul îi devine duhovnic avei. Nu după mult timp, cucerindu-se de evlavia sa, sfântul Calinic îl va numi „Luceafărul de la Lainici”. Simţea o mare uşurare, avea o aleasă încredere şi deosebită apreciere la adresa stareţului Irodion.

Venea foarte des la Lainici Sfântul Calinic la povaţă şi spovadă. Se cunoaşte faptul că spre sfarşitul vieţii avea la sufletul său acea triadă de mănăstiri, Cernica, Frăsinei şi Lainici, la care ţinea foarte mult şi pe care le susţinea în rugăciunile sale.

Cuviosul Irodion, ca toţi marii sfinţi, a avut foarte multe ispite din partea confraţilor săi, dar el, fiind formându-se în duhul isihast cernican, le biruia cu smerenie şi cu răbdare. Cu cât înainta în virtute, cu atât i se înmulţeau ispitele, călindu-se în ele precum aurul în foc. Acesta fiind paradoxul sfinţeniei – suferinţa.

Foarte repede îşi duce faima atât în Oltenia cât şi dincolo de Carpaţi, în Transilvania Imperiului Austo-Ungar. Devenise făcător de minuni din viaţă. Avea puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi radiografia la prima vedere, spunându-le păcatele lor şi cele ale înaintaşilor lor.

La un moment dat îi aduce îi aduce în dar, o femeie ce locuia în aceşti munţi, un vas cu lapte. Cuviosul îi refuză categoric vasul cu lapte spunându-i ca nu-l primeşte deoarece nu-i de la capra ei.

• Ba nu, părinte, de la capra mea este. L-am muls acum, este proaspat.
• Nu, femeie, nu-l primesc pentru că nu mai este cu adevărat de la capra ta. Aseara ai dat-o diavolului şi foarte des ai acest obicei rău. De aceea pentru ca ai dat diavolului capra, laptele nu mai este al ei, ci al diavolului. Te rog iartă-ma, dar nu-l primesc!

Vădită femeia fiind de păcat s-a întors înapoi acasa cu laptele cerându-şi iertare si făgăduindu-i că nu va mai drăcui niciodată.

Deci observăm cum stareţul IRODION era văzător cu duhul. Foarte multă lume se vindeca si afla alinare de la el.

Pe 3 mai 1900 Cuviosul Irodion se mută la Domnul. La 7 ani de la mutarea sa la Domnul, stareţul Teodosie Popescu, la insistenţele ucenicului Cuviosului Irodion, ieromonahul Iulian Draghicioiu cere epsicopului Râmnicului blagoslovenia pentru a-l dezgropa. Aceasta fiind o foarte veche tradiţie monahală, care se păstrează mai ales în Muntele Athos până azi ca la 7 ani de la moartea monahului se dezgroapă şi i se face din nou slujba înmormântării.

Aşa s-a petrecut şi cu trupul Cuviosului Irodion. Este dezgropat, însă cu toţii au rămas surprinşi deoarece trupul era întreg şi neputrezit. Au raportat episcopului faptul acesta, la care episcopul ar fi exclamat: „Aista mi-ai fost, Irodioane” (adica chiar aşa sfânt cu adevărat mi-ai fost, Irodioane).

Însă, i-au făcut slujba înmormântării şi l-au pus în mormânt, deoarece Lainiciul nu avea osuar sau gropniţă, cum aveau alte mănăstiri mai mari, pentru a fi puse acolo. Cuviosul Irodion fiind în viaţă, a profeţit că la câţiva ani de la mutarea sa la Domnul Lainiciul va fi pustiit. Ceea ce s-a şi întâmplat în Primul Război Mondial. „Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi trupul şi nu uitaţi legămintele călugăreşti ce le-aţi dat lui Hristos”( Patericul românesc, pag. 472, Ioanichie Bălan).

În acest război mondial ucenicul cuviosului Irodion, ieromonahul Iulian Drăghicioiu este luat prizonier de către armatele germane, deportat în Germania unde a şi murit în lagăr ca martir. Fotografia părintelui Iulian ne-a fost dăruită în anul 2008 de către o strănepoată de-a dumnealui, socotind această descoperire ca o mare taină ce se vrea desluşită.

La mormântul Părintelui Irodion se făceau minuni, se vindecau demonizaţii şi se alungau duhurile necurate. Veneau oamenii atât din Regat cât şi din Transilvania să-şi aline durerile şi suferinţele la mormântul Cuviosului Irodion, unde se şi întâmplau.

În 1929 este numit stareţ la Lainici părintele Visarion Toia împreună cu un grup de 6 monahi de la Frăsinei. Printre monahii veniţi cu Părintele Visarion erau Calinic Cărăvan, următorul stareţ isihast 1952-1975, Părintele Nicodim Sachelarie, Gherontie Ghenoiu şi alţii.

La mormântul Cuviosului Irodion făcându-se multe minuni, vrăjmaşul diavol sub masca evlaviei a îndemnat pe diverse persoane (probabil şi monahale) să dezgroape mormântul şi să sustragă părticele din moaştele cuviosului. De aceea părintele Visarion găsind această situaţie ingrată, a dezgropat pentru a doua oară prin anii 1930 (prima fiind în 1907) am putea numi această ca o a doua aflare a moaştelor Cuviosului Irodion, le-a pus într-un alt sicriu mai mic şi le-a îngropat la o adâncime de 2,5 metri. La fundul gropii de 2 metri adâncime a săpat altă gropniţă mai mică de 1,2/0,7 metri, a pus sfintele moaşte în acel sicriu mai mic, le-a îngropat, a pus pământ normal peste ele iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 – 2 metri a presărat alte oseminte de la alt părinte pentru a deruta pe toţi potenţialii viitori căutători de sfinte moaşte. Toate acestea le-a făcut foarte tainic. Nu ştim dacă următorul stareţ Calinic Cărăvan a ştiut această taină. Cert este că celălalt stareţ de după părintele Calinic, părintele Caliopie 1975 – 1985 a făcut săpături ca să dezgroape sfintele moaşte prin 1985. A săpat la 2 metri adâncimea unei gropi normale, a găsit acele oase puse la derută, a astupat groapa şi a închis subiectul.

După 1990, cei care au rămas au fost învinuiţi, acuzaţi de diferite persoane evlavioase că nu vor să dezgroape sfintele moaşte. Se ştia că s-a încercat de către Părintele Caliopie în 1983 dar nu se putea spune deoarece se produceau confuzie şi necredinţă. S-au răbdat toate acele insulte şi s-a aşteptat momentul.

Mitropoliţii Olteniei de după 1990; Î.P.S. Nestor si Î.P.S. Teofan au dorit să canonizeze pe Cuviosul Irodion cercetându-i viaţa plină de sfinţenie, însă probabil nu se împlinise numărul de rugăciuni.

Noul mitropolit al Olteniei Î.P.S. Irineu având evlavie specială la Sfântul Calinic şi implicit la duhovnicul său Cuviosul Irodion a purces la demararea procesului de canonizare (cercetare istorică şi dezgroparea mormântului).

În ajunul Sf. Calinic, pe 10 aprilie 2009, cu post de câteva zile şi cu rugaciune asiduă, însuşi mitropolitul Irineu împreună cu obştea mănăstirii au participat la dezgropare. Ajungând la 2 metri adâncime s-a dat de acele oseminte străine.

A fost un examen foarte greu, îi cuprinsese pe toţi deznădejdea că nu s-a găsit ceea ce se căuta. Î.P.S. Mitropolit a poruncit să se sape în continuarea mormântului, cu toate că era iarbă, însă spre surprinderea tuturor s-a dat de un schelet întreg. Iniţial s-a crezut că acesta este dar deznădejde. Era alt vieţuitor, aşa cum scria pe cărămida de sub cap „Mitrofan schimonahul 1864”.

Î.P.S. Mitropolit Irineu a poruncit să se sape în partea opusă la celălalt capăt al mormântului. La 2 metri adâncime s-a dat de alte oseminte mai vechi la care se pare că se mai umblase.

Deznădejde şi dezamăgire i-a cuprins pe toţi. Deja se săpaseră 3 morminte la rând unul în capul celuilalt. Se făcuseră o groapă imensă de 6 metri lungime, 2 metri adâncime şi 1,5 metri lăţime. Toţi se rugau cum puteau şi cum ştiau. Se pare că se năruia orice speranţă. La fundul gropii central era pământul mai moale, s-a început evacuarea lui şi spre surprindere, se întrezărea conturul unei alte gropi mai mici. A inceput sa apară semne. S-a găsit la 2,1 metri adâncime un toc de bocanc după care au început să apară cuie ce erau aproape descompuse de rugină.

Primul impact vizual pozitiv a fost în momentul când a apărut prima parte din sfintele moaşte. Aveau o culoare maronie portocalie. În al doilea rând erau nefireşti de uşoare, ca un pai, ca o hârtie. Iar în al treilea rând au început să emane un miros plăcut.

În cele din urmă s-a găsit şi cărămida cuviosului Irodion ce i-a fost pusă sub cap.

Astfel s-a descoperit marea comoară ascunsă intenţionat a doua oară prin anii 1930 la 2,5 metri adancime. S-a descoperit în parte marea taină a Luceafărului de la Lainici. După 109 ani Sfântul Irodion se lasă a fi descoperit pentru a treia oară. O putem numi a treia aflare a moaştelor Sf. Irodion de pe data de 10 aprilie 2009. De data aceasta au fost puse într-o raclă la închinare în biserică spre folosul duhovnicesc al tuturor doritorilor şi al cinstitorilor sfinţilor din ceruri.

Sfântul Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion “Luceafărul de la Lainici” deoarece cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător şi rugător. Sfântul Irodion este ultima verigă a lanţului neo isihast românesc din sec. XIX.

Neo isihasmul românesc începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea prin Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovschi Stareţul de la Neamţ, Sf. Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sf. Grigorie Dascălul, Sf. Calinic de la Cernica si continuă cu Sf. Cuvios Irodion Stareţul de la Lainici.

Îi multumim Sfântului Prea Cuviosului Părintelui nostru Irodion pentru că a acceptat a fi dezgropat de nevredniciile noastre şi-l rugăm fierbinte să mijlocească şi pentru noi înaintea Prea Sfintei Treimi. Amin!

sursa : http://www.manastirealainici.ro/sfantul-irodion/

calea-credintei-ortodoxe: Fereicirea a V-a: “Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui”

calea-credintei-ortodoxe: Fereicirea a V-a: “Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui”

Fereicirea a V-a: “Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui”

Care este a cincea fericire si ce inteles are?

“Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” (Matei 5, 7).  Milostenia sau indurarea crestina izvoraste din iubirea de Dumnezeu si de aproapele si se arata prin ajutorarea materiala si morala a semenilor nostri aflati in nevoie.  Mantuitorul, Care este modelul desavarsit al milosteniei (Matei 11, 32; Marcu 8, 2), ne-a aratat ca la judecata de apoi faptele indurarii trupesti si sufletesti sunt acelea care ne vor deschide portile fericirii vesnice (Matei 25, 34-40).  Dar, «chipurile de a milui – cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur – sunt felurite si porunca aceasta este intinsa»654 (Cuvantul XV la Matei, Migne, P. G., LVII, col. 227).

Care sunt faptele milosteniei trupesti?

Faptele milosteniei trupesti sunt in numar de sapte, si anume:

1) Hranirea celui flamand, care, din pricina saraciei si neputintei, nu se poate hrani prin munca proprie.

2) Adaparea celui insetat, care, din lipsa sau slabiciune, nu-si poate alina setea;

3) Imbracarea celui gol, adica a celui care, din cauza lipsei, nu are haine pentru acoperirea trupului;

4) Cercetarea celor in necazuri si nevoi, pentru ajutorarea lor;

5) Cercetarea celor bolnavi. Aceasta porunca se implineste mai intai prin cuvintele mangaietoare si compatimitoare; al doilea, sfatuindu-i sa sufere cu rabdare nenorocirea, fara cartire, ci cu binecuvantare, si facandu-i sa inteleaga ca suferinta este ingaduita spre incercare, intarire si ispasire; al treilea, indemnandu-i si ajutandu-i sa se spovedeasca si sa se impartaseasca si sa primeasca Taina Sfantului Maslu; al patrulea, invatandu-i sa nu cada in credinta desarta a celor ce voiesc sa-si castige sanatatea cu farmece si felurite inselaciuni diavolesti, ci sa-si puna increderea si nadejdea numai in mila lui Dumnezeu si in leacurile sfatuite de medici. Iar cand acesti bolnavi sunt lipsiti sau fara ajutorare, sa-i ajutam cu tot ce au nevoie: bani, medicamente, priveghere si altele.

6) Gazduirea calatorilor, mai ales a bolnavilor si a celor lipsiti de mijloace materiale, facand aceasta cu bucurie;

7) Ingroparea saracilor si a celor pe care nu are cine sa-i ingroape, daruind cele trebuitoare pentru inmormantarea lor crestineasca.

Daca moare o ruda sau un prieten, aceasta datorie se implineste prin petrecerea mortului pana la groapa, cu rugaciuni si acte de milostenie pentru sufletul raposatului si cuvinte de mangaiere pentru cei ramasi in viata. Neindeplinirea acestor fapte fata de semeni inchide portile fericirii ceresti si aduce osanda vesnica (Matei 25, 41-46).

Care sunt faptele milosteniei sufletesti?

Faptele milosteniei sau indurarii sufletesti sunt tot in numar de sapte, si anume:
1) Intoarcerea celor rataciti la calea adevarului si a celor pacatosi la calea virtutii, dar cu duhul blandetii si al intelepciunii, spre a-i feri atat de pacatul deznadejdii cat si de cel al prea marii increderi in indurarea lui Dumnezeu.
Insemnatatea acestei fapte o arata Sfantul Apostol Iacov, cand zice: “Fratii mei, daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate” (Iacov 5, 19-20).
2) invatarea celor nestiutori si nepriceputi (Fapte 8, 31; Tit 2, 4-7);
3) Sfatuirea celor ce au trebuinta de sfat (I Tes. 5, 11-15). Trebuinta de sfat bun si dat la vreme au cei cu o viata pacatoasa, cei in nevoie si stramtorare, sau cei a caror viata si cinste sunt in primejdie.
4) Rugaciunea catre Dumnezeu pentru aproapele nostru (Iacov 5, 16; Filip. 1, 19; Col. 4, 3).
5) Mangaierea celor intristati (I Tes. 5,14), din pricina bolilor, a pacatelor sau a nenorocirilor de tot felul;
6) Nerazbunarea pentru raul facut de altii, ci rasplatirea raului cu binele (Matei 5, 44-48; Rom. 12, 19-21);
7) Iertarea greselilor savarsite de altii fata de noi insine, nu numai o data, ci “de saptezeci de ori cate sapte”, cum spune Mantuitorul (Matei 18, 22).

Cum trebuie savarsite aceste fapte ale milosteniei?

Spre a fi mai bine placute lui Dumnezeu, faptele milosteniei trebuie, mai intai, sa fie izvorate din iubire sincera fata de Dumnezeu si de aproapele. Femeia vaduva care a daruit la templu doi banuti, singurii pe care-i mai avea, trece mult inaintea bogatilor care puneau sume mari in cutia templului, dar numai de ochii lumii (Marcu 12, 42-44). Darul facut aproapelui, cuvintele de mangaiere si impacare care ies dintr-o inima lipsita de iubire, nu pot avea o buna inraurire, precum spune aceasta, minunat, Sfantul Apostol Pavel: “De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator… Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste” (I Cor. 13, 1, 3).

In al doilea rand, faptele milosteniei nu trebuie facute din interes, spre a fi vazute si rasplatite de oameni (Matei 6, 2-4).  In al treilea rand, ele trebuie facute oricarui om aflat in nevoie, fara nici o deosebire (Luca 10, 36-37).  In al patrulea rand, trebuie sa daruim aproapelui nostru ajutorul de care are adevarata nevoie, potrivind ajutorul dupa trebuintele lui. Asa, de pilda, nu vom da unui lenes de mancare, caci, cum porunceste Sfantul Apostol Pavel: “daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance” (II Tes. 3,10). Totusi si fata de cei lenesi avem datorii de milostenie, dar cautand sa patrundem in acea latura a sufletului lor care sa-i vindece de lene.

Ce rasplata fagaduieste Dumnezeu celor milostivi?

Dumnezeu ii va milui, adica le va ierta pacatele, la judecata de apoi, caci, precum spune Sfantul Apostol Iacov: “Judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila. Si mila biruieste in fata judecatii” (Iacov 2, 13); sau, cum zice Sfantul Apostol Petru: “dragostea acopera multime de pacate” (Petru 4, 8).  Ca virtutea milosteniei este cat se poate de pretuita, se vede lamurit din cuvintele Mantuitorului despre judecata de apoi, in care milostenia este aceea pentru care vom fi mai ales rasplatiti (Matei 25, 32-46).

sursa : http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro

calea-credintei-ortodoxe: Avva Dorotei despre miniciună - meșteșugul morții

calea-credintei-ortodoxe: Avva Dorotei despre miniciună - meșteșugul morții

Avva Dorotei despre miniciună - meșteșugul morții

[…] Așadar, de voim să ne mântuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silința și cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărțim de adevăr și de viață.
De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvântul, iar altul minte cu toată viața lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzând pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuiește și zice: despre mine vorbește acela. Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuiește că din pricina lui a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvânt, bănuiește că pentru ca să-l întristeze i-a zis. În scurt, la tot lucrul are bănuire asupra vecinului, zicând că pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea și pentru aceasta a făcut aceea. Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă nici un adevăr nu gândește, ci la toate are bănuială. Din aceasta se nasc iscodirile, grăirea derău, neascultarea, vrajba și osândirea. Unuia ca acesta de se va întâmpla vreodată să i se adeverească bănuiala în vreun lucru, zice, ca și cum s-ar îndrepta în cuvânt: de aceea iscodesc orice, ca, aflând greșeala pentru care sunt defăimat, să mă folosesc, părăsindu-mă de ea. Deci întâi această începere este de le diavolul, căci de la minciună a început: că, neștiind, a bănuit ceea ce nu știa. Cum ar putea omul rău să facă roadă bună? Iar de voiește cineva cu adevărat să se îndrepteze, când îi zice fratele: Nu face aceasta sau de ce ai făcut aceasta, să nu se tulbure, ci să-i facă metanie și să-i mulțumească și așa se va îndrepta. Căci, de va vedea Dumnezeu că în acest chip este cugetul lui, nu-l va lăsa niciodată să se amăgească, ci va trimite pe cel ce poate să-l îndrepteze. Iar a zice că pentru a mă îndrepta cred bănuielilor mele, aceasta este o îndreptare a diavolului, care voiește să-l înșele. […] Iată aceasta este minciuna cu cugetul. Iar cel ce minte cu cuvântul este asemenea, de pildă, cu cel ce lenevindu-se a se scula la priveghere nu zice: iartă-mă, că m-am lenevit să mă scol, ci zice că a fost răcit sau slăbit de osteneală și alte feluri de minciuni adaugă ca să nu facă o metanie și să se smerească săceară iertăciune. Și, de-I va înfrunta cineva de vreun lucru, se pricește și se gâlcevește ca să-și acopere rușinea. Tot asemenea, și când va avea discuție și zicând: tu ai zis aceasta, tu ai făcut aceasta, eu n-am zis. Și cutare a făcut sau a zis aceasta și aceasta, numai ca să nu se smerească. Iarăși, de va dori vreun lucru, nu vrea să zică adevărul că doresc cutare, ci pune pricină de îndreptare zicând că are cutare neputință și-i trebuie acel lucru și spune atâtea minciuni ca sa-și împlinească pofta. Că, precum tot păcatul, sau din poftă, sau din iubirea de argint, sau din trufie se face, tot așa și minciuna din aceste trei se face, adică: sau pentru ca să nu se necinstească și să se smerească, sau pentru ca să-și împlinească pofta, sau pentru ca să câștige ceva. Și nu se liniștește la un loc, ci neîncetat înconjoară și totdeauna se gătește ce să grăiască, numai să-si împlinească scopul. Pe unul ca acesta, chiar și adevărul de ar spune, nu-l crede nimeni, că și adevărul lui este cu bănuială. Se întâmplă însă uneori să fie trebuincioasă și iconomia cuvântului, când, de nu se va ascunde cineva, lucrul se face pricină de și mai multă tulburare, scârbă și primejdie. […] Acela minte cu viețuirea sa, care altul este pe dinlăuntru și altul pe dinafară; adică cel ce, fiind lacom, se arată a fi postitor; sau, fiind asupritor, grăiește despre milostenie și laudă milosârdia; sau, fiind mândru, fericește smerenia. Și nu face aceasta vrând să laude fapta cea bună: că de ar grăi cu acest fel de scop ar mărturisi cu smerenie mai înainte neputința lui, zicând: vai mie, ticălosului, că sunt lipsit de toată bunătatea. Și numai după ce-și va mărturisi neputința lui să laude fapta cea bună; și nici ferindu-se să nu smintească pe cineva, pentru aceea o laudă. Că se cuvine să zică: eu sunt păcătos și ticălos, pentru ce dar, să smintesc și alt suflet, să am și această greutate? Că de ar face așa, măcar că păcătuiește ascuns, cel puțin la arătare s-ar vedea că face bine, pentru că nu smintește pe alții. Că a se osândi pe sine este o faptă a smereniei și a-ți fi milă de fratele tău ca să nu-l smintești este un semn de dragoste. Dar unul ca acesta nu laudă fapta cea bună cu vreun scop din aceste ce am zis, ci numai ca să-și acopere rușinea. Fericește numele faptei celei bune și grăiește de dânsa ca și cum și el ar fi așa sau și de multe ori ca să înșele pe altul și să-l strice. Că nici o răutate sau eres, nici însuși diavolul nu poate să amăgească pe cineva, de nu se va fățarnici că are faptă bună. Precum zice Apostolul: că și diavolul se preface înger luminat. Deci de se schimbă stăpânitorul, nu-i de mirare că se vor preface și slugile lui. Așadar mincinosul sau temându-se de rușine ca să nu se smerească, sau, precum am zis, vrând să înșele pe cineva va să-l strice, grăiește de fapta cea bună și o laudă și se minunează de dânsa, ca și cum și el ar fi așa și o știe. Acesta este cel ce minte cu viețuirea sa. Unul ca acesta nu este cum se vede, ci viclean. Altul se arată în față, și altul este în ascuns. Toată viețuirea lui este fățarnică și mincinoasă. […]

calea-credintei-ortodoxe: Avva Dorotei despre părăsirea păcatului

calea-credintei-ortodoxe: Avva Dorotei despre părăsirea păcatului

Avva Dorotei despre părăsirea păcatului

Să ne sârguim, fraților, pentru mântuirea noastră și să fim cu luare aminte ca să nu pierdem vremea în zadar, căci cu adevărat mult vom căuta zilele acestea și nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna către sine: Arsenie, nevoiește-te să-ți câștigi ceea ce ai cugetat când ai ieșit din lume! Iar noi ne aflăm în mare lenevire și nici pentru ce am lăsat lumea nu știm, nici ce lucru este ceea ce am hotărât să săvârșim. Pentru aceea nu numai că nu sporim, ci și pururea ne scârbim. Aceasta ni se pricinuiește că nu suntem cu luare aminte și cu pază în inima noastră. Că de am vrea cu tot dinadinsul să ne nevoim puțin, nu ne-am scârbi atât de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru că, deși are cineva osteneală la început, dar puțin câte puțin sporește înainte și apoi cu odihnă săvârșește faptele cele bune, că, văzând Dumnezeu osteneala lui, îi dă ajutor. Deci să ne silim pe noi înșine, să punem începere, să voim binele. Căci cu toate că n-am ajuns la faptă, dar și voința aceasta este începutul mântuirii. Fiindcă din voință ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu și spre osârdie și apoi cu osârdia câștigăm faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Părinți: dă sânge și primește duh, adică nevoiește-te și vei dobândi fapta cea bună. […] Deci și din voi, cel ce vrea să câștige fapta cea bună, nu trebuie să se lenevească și să glumească. Căci, precum cel ce vrea să învețe zidăria sau alt meșteșug nu se mai îndeletnicește și cu altceva decât cu acel meșteșug, așa și cei ce voiesc să învețe lucrarea cea duhovnicească, nu trebuie să mai gândească alt lucru, ci ziua și noaptea să se nevoiască la aceasta, ca să se deprindă și să se folosească. Fiindcă, dimpotrivă, cei ce nu se sârguiesc la dânsa așa, nu numai că nu sporesc, ci se și turbură totdeauna și se nevoiesc în zadar, fără nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fără luare aminte, pe nesimțite se abate din drumul faptelor celor bune, care sunt totdeauna în mijloc și greșește. […] Pentru aceea am zis că faptele bune sunt la mijloc, adică: smerenia este în mijlocul mândriei și al fățărniciei; tot așa și cucernicia este în mijlocul rușinii și al obrăzniciei, așa și celelalte fapte bune. Deci, când se va învrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu și măcar că îl vezi mâncând, bând, dormind și el ca și ceilalți oameni, unul ca acesta, păzind cumpăna măsurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar când nu va lua aminte cineva, nici nu se va păzi, lesne se abate din cale la dreapta sau la stânga, adică spre prisos sau spre lipsă și i se pricinuiește boală, care - precum am zis, este răutatea.

[…] În trei stări se poate afla omul: unul este cel ce nu încetează a păcătui, altul care părăsește păcatul și altul care îl dezrădăcinează. Cel ce lucrează păcatul este cel care se află păcătuind; cel ce se oprește este cel ce nici nu îl face neîntrerupt, dar nici nu încetează cu totul; ci se luptă puțin și iarăși se supune patimii. Iar cel ce dezrădăcinează patima este cel ce se nevoiește împotriva patimii până o biruiește și se izbăvește de ea. Însă aceste trei stări au multă lățime de cercetare. Spre pildă, spuneți-mi ce patimă voiți să cercetăm. Voiți să grăim despre mândrie? sau despre curvie? sau mai bine să vorbim despre trufie, fiindcă mai mult suntem biruiți de dânsa? Cel ce se află întru această patimă nu poate suferi nici un cuvânt al fratelui său, ci de aude un cuvânt se turbură și-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar după ce încetează războiul, stă socotind pentru ce să-i zică acela ceea ce i-a zis, se scârbește asupră-i și, cuprins fiind de pizmă, îi pare rău că nu i-a zis și mai multe decât cele ce i-a grăit; găsește cuvinte și mai amare ca să-i răspundă și zice: fiindcă nu i-am zis cutare vorbă, pentru ce să-mi zică el aceasta? Deci am să-i zic și eu aceasta. Mereu se luptă cu acest fel de cuget, nepotolindu-și mânia. Aceasta este o stare a răutății din îndelungat obicei întărită. Dumnezeu să ne izbăvească de acest fel de răutate: că o stare ca aceasta este hotărâtă de munca iadului, fiindcă păcatul ce se face cu neîncetată lucrare este osândit muncii celei veșnice. Unul ca acesta de va vrea să se îndrepteze, nu poate singur să-și biruiască patima sa de nu va avea ajutorul sfinților. Drept aceea se cade să ne nevoim a dezrădăcina patimile înainte de a le obișnui. Este un altul care, de asemenea, auzind un cuvânt, se turbură și zice și el cinci sau zece pentru unul și se scârbește asemenea celui dintâi că nu i-a zis și altele mai rele și ține și mânie, dar puține zile și apoi se întoarce; unul ține numai o zi mânie și se împacă, iar un altul îndată se turbură, ocărăște, zice câte îi vine la gură, dar iarăși în grabă se potolește și se liniștește. Toți aceștia, ca și cei dintâi, câtă vreme sunt cuprinși de aceste porniri, sunt în osândă de muncă (asemenea celor ce se află făcând păcatul, cum am zis mai sus), dar cu oarecare deosebire între ei.
Să spunem și despre cei ce încetează patima. Unul aude un cuvânt și se întristează întru sine și se scârbește, nu pentru că a fost necinstit, ci pentru că n-a suferit. Altul, măcar că e biruit de greutatea patimii, însă nu lenevindu-se, ci silindu-se și ostenindu-se. Altul, nevrând să răspundă cuvânt, este răpit de obicei. Altul se nevoiește ca nici să nu grăiască cuvânt prost, dar se întristează pentru că a fost necinstit, însă se defaimă pe sine pentru ce să se mâhnească și-i pare rău de aceasta. Iată, aceștia sunt dintre acei ce se sârguiesc să înceteze patima, dar se află încă în frica primejdiei, măcar că și între dânșii este deosebire (adică cel ce este biruit ostenindu-se, iar nu lenevindu-se, cel ce este răpit de obicei și cel ce se osândește pe sine că n-a suferit ocara cu mulțumită); și mai mare deosebire au decât cei ce se află întru lucrarea păcatului, căci toți aceștia despre care am zis mai sus, sunt dintre acei ce se silesc să înceteze patima, fiindcă nu voiesc să facă rău, ci se întristează. Pentru care și zic Părinții: că tot lucrul pe care nu-l voiește sufletul nu ține multă vreme. Însă au datoria să se cerceteze pe sine dacă nu cumva, deși nu răsplătesc pentru ceea ce au pătimit, dar poate cu altceva se împotrivesc și de aceea se biruiesc și se rănesc. Sunt și unii care se sârguiesc să înceteze vreo patimă, însă pentru altă patimă: ca cel ce tace și nu răspunde din trufie sau din plăcerea oamenilor sau din altă patimă oarecare: aceștia vor să tămăduiască răutatea cu altă răutate. Pentru aceasta avva Pimen a zis că niciodată vicleșugul nu strică pe vicleșug. Aceștia se numără cu cei ce lucrează păcatul și în zadar se înșeală pe sineși.
Acum să grăim și despre cei ce dezrădăcinează patima. Este unul care se bucură dacă va fi necinstit, însă ca să aibă plată. Unul ca acesta este dintre cei ce dezrădăcinează patima, dar nu cu cunoștință. Altul se bucură fiind batjocorit, însă pentru că se socotește vrednic a fi batjocorit și cum că el este vinovat. Acesta dezrădăcinează patima cu pricepere. Căci a fi necinstit și a te învinui pe sineți și a primi cele ce ți se întâmplă ca și cum ți s-ar cuveni, cu minte faci lucrul: căci tot cel ce se roagă lui Dumnezeu să-i dea smerenie trebuie să știe că aceasta este ceea ce cere, adică să-i vină vreo necinste. Și, când va fi batjocorit de cineva, se cuvine ca și el însuși pe sine să se defăimeze și să se necinstească în gândul său. Este și altul mai cu înaltă înțelepciune, care nu numai că se bucură când este batjocorit de cineva și se socotește vinovat, ci se întristează și-i pare rău pentru ce să fie el pricină de tulburare celui ce l-a ocărât. Dumnezeu să ne învrednicească de această stare.
Vedeți câtă lățime au aceste trei stări? Deci fiecare dintre noi, precum am zis, să vedem în ce stare suntem. Dacă săvârșește cineva cele ale patimii sale din voie sau nu voiește să facă rău, dar, fiind biruit de obicei și răpindu-se, îl face și apoi îndată se scârbește și se întristează că a greșit; sau dacă se nevoiește să înceteze patima cu priceperea sau cu altă patimă, precum am zis că este atunci când cineva tace din trufie sau din plăcerea oamenilor sau pentru vreun cuget omenesc sau a început a dezrădăcina patima și o dezrădăcinează cu pricepere. Fiecare să știe unde se află și la ce milă de loc a ajuns: că nu numai în toate zilele se cuvine să ne cercetăm pe noi, ci și într-un an să facem cercare și într-o săptămână să ne ispitim și întru o lună să iscodim starea noastră și să zicem: în săptămâna cealaltă nu eram îngreuiat de cutare patimă, oare acum cum mă aflu? Și iar: anul trecut eram biruit de cutare patimă, oare acum cum sunt? Și așa să ne cercetăm de am sporit ceva sau tot în aceeași stare ne aflăm sau spre mai rău mergem. Dumnezeu să ne învrednicească ca, dacă nu vom dezrădăcina deodată de tot patima, măcar să ne oprim de la lucrarea păcatului și să încetăm patima. În adevăr, greu lucru este a se afla cineva făptuind păcatul și nesilindu-se să oprească patima. Să vă spun cum se aseamănă aceste trei stări, ca să pricepeți. Cel ce face păcatul se aseamănă cu cel ce fiind săgetat vrăjmași, el însuși cu mâna sa impinge săgeata în inima sa. Cel ce oprește patima se aseamănă cu cel ce este săgetat de vrăjmași, însă, fiind îmbrăcat cu cămașă de fier, nu-l pătrunde săgeata. Iar cel ce dezrădăcinează patima se aseamănă cu cel ce prinde săgețile vrăjmașului său și le frânge sau le aruncă înapoi în inima vrăjmașului său, precum zice psalmul: sabia lor să intre în inima lor, iar arcurile lor să se sfărâme. Deci, fraților, și noi să ne silim și, de nu putem să întoarcem sabia lor în inima lor, măcar să nu primim săgețile lor și să le înfigem noi înșine în inima noastră; ci să ne îmbrăcăm în cămașa de fier a smereniei ca să nu fim răniți de vrăjmașul. […]
 

calea-credintei-ortodoxe: Sfantul Cuvios Patapie

calea-credintei-ortodoxe: Sfantul Cuvios Patapie

Sfantul Cuvios Patapie

Sfantul Cuvios Patapie a trait in sec. al VII-lea fiind originar din Tebaida Egiptului. Vazand inca de timpuriu desertaciunea lumii a ales viata calugareasca, nevoindu-se multi ani in pustia Egiptului. Aici s-a inchinat vietii monahale, urmand lui Hristos si petrecand intru toate nevointele trupului si duhului spre curatirea de patimi a omului launtric. Auzind oamenii despre virtutile Sfantului Patapie, au inceput sa vina in numar mare la locul de nevointa al sfantului, spre a dobandi de la el ajutor si alinare vietii lor chinuite. Temandu-se insa de lauda oamenilor si gandind ca se va putea ascunde mai bine de oameni in mijlocul unei marii metropole decat in pustie,  a mers la Constantinopol. Aici si-a ridicat o mica coliba in apropiere de Biserica Vlaherne. Ascuns in spatele zidului colibei lui si necunoscut de nimeni, el si-a continuat viata lui de nevointa sihastreasca ca si cand ar fi fost in pustie.

Insa lumina nu poate fi ascunsa sub obroc. A venit la Sfantul Patapie, purtat de randuiala dumnezeiasca, un copil orb din nastere. Sfantul Patapie s-a milostivit de el, s-a rugat lui Dumnezeu, iar copilul si-a recapatat vederea. Minunea aceasta l-a facut cunoscut si vestit pe Sfantul Patapie in tot Constantinopolul, iar oamenii  au inceput din nou sa-l caute in numar mare pe cuvios spre a dobandi vindecare, mangaiere, si povata. Sfantul Patapie l-a vindecat pe un inalt demnitar de idropica facand semnul crucii asupra lui si ungindu-l cu untdelemn sfintit. Facand cu mana semnul crucii asupra unui tanar, el a scos din el un diavol care il chinuise vreme indelungata. Multe alte minuni a savarsit Sfantul Patapie, toate cu rugaciunea, intru Numele lui Hristos, si prin semnul Sfintei Cruci.

Potrivit Traditiei, moastele Sfantului Patapie au fost asezate intr-o cripta, la o manastire, pentru a fi ferite de profanare. Cripta se afla langa un paraclis in care se oficiau slujbe in cinstea sfantului. In anul 1904, cand s-a purces la largirea spatiului liturgic, s-au daramat peretii si s-au descoperit moastele Sfantului Patapie.

Amintim ca la Catedrala episcopala din Galati este prezenta o rasa care a apartinut Sfantului Patapie.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

calea-credintei-ortodoxe: Atentie la inima rece si la purtarea lingusitoare!

Atentie la inima rece si la purtarea lingusitoare!

calea-credintei-ortodoxe: Parintele Iustin despre viata in minciuna si despre perfidia cu care este ucis astazi omul din lume

calea-credintei-ortodoxe: Parintele Iustin despre viata in minciuna si despre perfidia cu care este ucis astazi omul din lume

calea-credintei-ortodoxe: VEDERE DUHOVNICEASCĂ Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

calea-credintei-ortodoxe: VEDERE DUHOVNICEASCĂ Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

calea-credintei-ortodoxe: VEDERE DUHOVNICEASCĂ Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

calea-credintei-ortodoxe: VEDERE DUHOVNICEASCĂ Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.

Parintele Iustin despre viata in minciuna si despre perfidia cu care este ucis astazi omul din lume

“In vremea noastra cuvantul s-a degradat. Omul este masura a ceea ce spune. Imi amintesc, legaturile acestea, realizate prin cuvant, intre oameni, erau totul in satele noastre, in asezarile noastre din alte vremuri. Buna vecinatate era ca o fixare temeinica a omului pe pamant, intre ceilalti oameni. Acum, la bloc, oamenii nu mai comunica, nu se cunosc intre ei,necunoscandu-se nu se mai iubesc si nu se mai pretuiesc unii pe altii. Lipsa de comunicare ii face nefericiti, nesociabili, nu se mai influenteaza unii pe altii in bine, sa aiba unul rusine fata de celalalt, sa aiba respect tanarul fata de batran. Minciuna a venit pe lume odata cu adevarul. Omul trebuie sa treaca incercarea asta, sa aleaga. Daca alegi adevarul, alegi viata. Daca alegi sa traiesti in minciuna, te supui diavolului. Cu fiecare minciuna spusa omul se indeparteaza de rai. Si Adam a incercat sa-l minta pe Dumnezeu cand a fost prins pacatuind.

Acum, industria minciunii a luat o dezvoltare foarte mare. Mincinosul minciuna vorbeste. Ca si hotul. Hotul de furt se teme. Omul cinstit este cel care stie rostul adevarat al societatii. Dar vedeti? Oamenii s-au influentat unii pe altii, adica eu te sicanez pe tine ca sa obtin ceva, ca sa-mi platesti cinstea. La randul tau tu vei sicana pe altul, pe care il obligi sa fie necinstit. Oamenii s-au obisnuit, in societatea noastra, ca cinstea se cumpara, ca orice marfa, ca si adevarul. Societatile de acest tip, in care cinstea e dispretuita, sunt jalnice. Dar pana si taranul nostru, alta data cu frica de Dumnezeu si de lege, a devenit si el asa, duplicitar, mincinos si asta pentru ca intelectualul l-a invatat. Vina grea si povara grea revine si in acest caz intelectualului.

Romanul minte ca nu l-a convins nimeni ca minciuna e urata, ca il face pe om urat de toti cei din jur. Omul simplu minte si din cauza ca politicienii din frunte mint la randul lor. Se face asa, un circuit al minciunii, nimeni nu mai crede pe nimeni. Minciuna este pedepsita aspru si de Dumnezeu; ar trebui pedepsita aspru si de lege. Daca ii iei drogul minciunii, omul se simte dezorientat, sufera, se da legat numai sa-l minti mai departe. Ne dam nemultumiti de cum sunt copiii si tinerii din ziua de azi? Dar cine ii impinge la televizor, cine ii indeamna sa stea toata ziua in mediul mincinos al calculatorului, al filmelor? Avem ceea ce crestem, avem roada a ceea ce am semanat.

Si-atuncea cand mai spune adevarul? se intreaba taranul nostru. Ce ne-a spus pana acuma, sau ce ne spune de aici incolo, ca nu exista Dumnezeu? Ca astea sunt povesti ale trecutului, ca Dumnezeu a murit, ca Dumnezeu este o inselaciune a burgheziei si multe alte lucruri, incat omul, saracul, a fost complet daramat. Ca si un copil in casa, cand tata ii spune una, mama ii spune alta, la fratiorul cel mare vede alta, copilul acesta nu stie ce sa mai faca. Ei bine, de atunci merge poporul asta in minciuna. Si crede minciuna, o cauta, se lasa mintit. Omul nostru cauta senzationalul, daca un lucru nu i se prezinta ca iesit din comun, umflat, mincinos, nu-l ia in seama.Aaaa! O sa fie cutremur, fiti atenti, de 7 grade! O sa fie cutremur, se darama Thailanda! Oceanul Pacific a intrat in Africa, s-a dus in America, domnule! Se-ntampla lucruri extraordinare! O cometa, fiti atenti, mai are cinci metri pana la planeta noastra! Si asa, bietii oameni, saracii, sunt innebuniti, uita de toata mizeria si greutatile, umbla sa-si conserve pielea. Da, minciuna! Ma-ntreaba oamenii: Parinte, oare e edevarat ca o sa fie cutremur, ca asa anunta la televizor tot felul de indivizi? Mai baieti, vedeti-va de liniste, stati in bloc, acolo, nu coborati, nu dormiti pe strazi, ca nu-i nimic. Da, dar uite ca ne spun de doua saptamani la radio si… Mai, stati linistiti ca nu se-ntampla nimic. Profeti mincinosi, dar este o industrie foarte bogata si rentabila.

[...] Daca vrei sa distrugi un om, o familie sau o natie, perfidia este mult mai eficienta decat atacul direct. Si asa actioneaza, de cele mai multe ori, dusmanul, cel care iti poarta sambetele. Daca il ataci direct, omul se pune in garda, se pregateste de contra-atac, isi evalueaza fortele, isi aduce aliati. Asa actioneaza inamicul cinstit. Asa a actionat cavalerismul din perioadele vechi ale istoriei, invingatorul il stima pe infant. Dar inamicul perfid nu actioneaza asa. Vine langa tine si te citeste. Apoi iti speculeaza slabiciunile. Te invata sa bei, sa te viciezi, daca nu stii. Apoi iti pune la indemana alcoolul, drogul, celelalte mijloace, te face dependent de ele. Din momentul acela te are, te domina, te-a invins. Cu momeala aceasta te scoate din familie, din curte, din Biserica, din societate.

Nu poate fi societatea in neoranduiala si familia in buna randuiala! Familia este greu incercata azi, ca orice valoare a lumii noastre. Unii n-au si de asta se cearta. Altii au prea mult si se cearta iarasi. Un imparat rus, Ivan ce Groaznic, spunea aratandu-si degetele de la mana dreapta: Acesta e fiul meu Feodor, aceasta este sotia mea Irina, aceasta e nora mea, aceasta e mama mea, acesta e fratele meu. Oricare mi l-as taia trebuie sa ma doara. Si dintre ei, pe oricare l-as supara, va trebui sa-mi para rau! Copiii nostri cunosc toti fotbalistii pe de rost, dar nu stiu numele sfantului pe care il poarta, nici macar viata acestuia nu o cunosc si, cu atat mai putin, Crezul sau alte rugaciuni ale pravilei.

Uitati-va, am intrebat odata un baietel de 8 ani ce face cand se scoala dimieata. Pai, ce sa fac? Ma duc la calculator si ma joc. E un caz. Ei bine, acest copil, peste 15-20 de ani, nu va mai avea nici o urma de meditatie, nu va mai sti sa citeasca o carte, va fi gol, risipit. Se configureaza inca de pe acum o deformare a lumii, o moarte spirituala a omului, sinuciderea noastra voita!Omul acesta nu mai are nici un sentiment, nu mai stie sa priveasca o floare, sa se bucure de natura, de creatia lui Dumnezeu. Radacinile lui sunt taiate. Poate fi purtat oriunde de orice vant.

Daca s-ar mai reduce, dragii mei, din toata falsa educatie a calculatorului, din civilizatia salbatica a televiziunii, internetului si a presei ar fi bine, caci toate acestea nasc in om o mandrie luciferica, ingamfarea ca peste el nu mai exista nimic. Ei bine, astazi aceasta mandrie se naste odata cu bietul elev, cu bietul taran. Acum iti stie si copilul din leagan ce firma de motor se aud epe strada, ce masina trece pe ulita satului.

Eu nu sunt impotriva calculatorului, nici a televizorului. Dar felul de a-l folosi, cat trebuie sa-l folosesti si cand – asta ma ingrijoreaza. Daca ar fi, Doamne fereste, sa se mai recruteze astazi niste tineri ca sa apere tara, nu stiu cati ar merge sa ia arma, sa-si dea viata pentru un ideal. De ce? Pentru ca oamenii nu mai au nimic, nu mai au patrie, familie, nimic. Si cum sa aiba, daca toti nu vor decat sa plece in Canada? Astfel incat veacul XX nu e numai o disparitie a vietii teologice, este poate mai mult – o disparitie totala a vietii spirituale, decaderea omului, animalizarea lui“.

(din: Gratia Lungu Constantineanu, Parintele Iustin Parvu. Viata si invataturile unui marturisitor, Iasi, 2007 – cartea poate fi comandata direct de la autoare, la adresa:gracelavin47@yahoo.com)

sursa : http://www.razbointrucuvant.ro