7.1.11

Avva Dorotei despre miniciună - meșteșugul morții

[…] Așadar, de voim să ne mântuim cu adevărat, trebuie să iubim adevărul cu toată silința și cu toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, ca să nu ne despărțim de adevăr și de viață.
De trei feluri este minciuna: unul minte cu cugetul, altul minte cu cuvântul, iar altul minte cu toată viața lui. Cel ce minte cu cugetul este cel ce are bănuială. Unul ca acesta, văzând pe cineva vorbind cu vreun frate, bănuiește și zice: despre mine vorbește acela. Iar de va vedea că a contenit a vorbi, iar bănuiește că din pricina lui a tăcut. De-i va zice cineva vreun cuvânt, bănuiește că pentru ca să-l întristeze i-a zis. În scurt, la tot lucrul are bănuire asupra vecinului, zicând că pentru mine a făcut aceasta, pentru mine a zis aceea și pentru aceasta a făcut aceea. Acesta este cel ce minte cu cugetul. Fiindcă nici un adevăr nu gândește, ci la toate are bănuială. Din aceasta se nasc iscodirile, grăirea derău, neascultarea, vrajba și osândirea. Unuia ca acesta de se va întâmpla vreodată să i se adeverească bănuiala în vreun lucru, zice, ca și cum s-ar îndrepta în cuvânt: de aceea iscodesc orice, ca, aflând greșeala pentru care sunt defăimat, să mă folosesc, părăsindu-mă de ea. Deci întâi această începere este de le diavolul, căci de la minciună a început: că, neștiind, a bănuit ceea ce nu știa. Cum ar putea omul rău să facă roadă bună? Iar de voiește cineva cu adevărat să se îndrepteze, când îi zice fratele: Nu face aceasta sau de ce ai făcut aceasta, să nu se tulbure, ci să-i facă metanie și să-i mulțumească și așa se va îndrepta. Căci, de va vedea Dumnezeu că în acest chip este cugetul lui, nu-l va lăsa niciodată să se amăgească, ci va trimite pe cel ce poate să-l îndrepteze. Iar a zice că pentru a mă îndrepta cred bănuielilor mele, aceasta este o îndreptare a diavolului, care voiește să-l înșele. […] Iată aceasta este minciuna cu cugetul. Iar cel ce minte cu cuvântul este asemenea, de pildă, cu cel ce lenevindu-se a se scula la priveghere nu zice: iartă-mă, că m-am lenevit să mă scol, ci zice că a fost răcit sau slăbit de osteneală și alte feluri de minciuni adaugă ca să nu facă o metanie și să se smerească săceară iertăciune. Și, de-I va înfrunta cineva de vreun lucru, se pricește și se gâlcevește ca să-și acopere rușinea. Tot asemenea, și când va avea discuție și zicând: tu ai zis aceasta, tu ai făcut aceasta, eu n-am zis. Și cutare a făcut sau a zis aceasta și aceasta, numai ca să nu se smerească. Iarăși, de va dori vreun lucru, nu vrea să zică adevărul că doresc cutare, ci pune pricină de îndreptare zicând că are cutare neputință și-i trebuie acel lucru și spune atâtea minciuni ca sa-și împlinească pofta. Că, precum tot păcatul, sau din poftă, sau din iubirea de argint, sau din trufie se face, tot așa și minciuna din aceste trei se face, adică: sau pentru ca să nu se necinstească și să se smerească, sau pentru ca să-și împlinească pofta, sau pentru ca să câștige ceva. Și nu se liniștește la un loc, ci neîncetat înconjoară și totdeauna se gătește ce să grăiască, numai să-si împlinească scopul. Pe unul ca acesta, chiar și adevărul de ar spune, nu-l crede nimeni, că și adevărul lui este cu bănuială. Se întâmplă însă uneori să fie trebuincioasă și iconomia cuvântului, când, de nu se va ascunde cineva, lucrul se face pricină de și mai multă tulburare, scârbă și primejdie. […] Acela minte cu viețuirea sa, care altul este pe dinlăuntru și altul pe dinafară; adică cel ce, fiind lacom, se arată a fi postitor; sau, fiind asupritor, grăiește despre milostenie și laudă milosârdia; sau, fiind mândru, fericește smerenia. Și nu face aceasta vrând să laude fapta cea bună: că de ar grăi cu acest fel de scop ar mărturisi cu smerenie mai înainte neputința lui, zicând: vai mie, ticălosului, că sunt lipsit de toată bunătatea. Și numai după ce-și va mărturisi neputința lui să laude fapta cea bună; și nici ferindu-se să nu smintească pe cineva, pentru aceea o laudă. Că se cuvine să zică: eu sunt păcătos și ticălos, pentru ce dar, să smintesc și alt suflet, să am și această greutate? Că de ar face așa, măcar că păcătuiește ascuns, cel puțin la arătare s-ar vedea că face bine, pentru că nu smintește pe alții. Că a se osândi pe sine este o faptă a smereniei și a-ți fi milă de fratele tău ca să nu-l smintești este un semn de dragoste. Dar unul ca acesta nu laudă fapta cea bună cu vreun scop din aceste ce am zis, ci numai ca să-și acopere rușinea. Fericește numele faptei celei bune și grăiește de dânsa ca și cum și el ar fi așa sau și de multe ori ca să înșele pe altul și să-l strice. Că nici o răutate sau eres, nici însuși diavolul nu poate să amăgească pe cineva, de nu se va fățarnici că are faptă bună. Precum zice Apostolul: că și diavolul se preface înger luminat. Deci de se schimbă stăpânitorul, nu-i de mirare că se vor preface și slugile lui. Așadar mincinosul sau temându-se de rușine ca să nu se smerească, sau, precum am zis, vrând să înșele pe cineva va să-l strice, grăiește de fapta cea bună și o laudă și se minunează de dânsa, ca și cum și el ar fi așa și o știe. Acesta este cel ce minte cu viețuirea sa. Unul ca acesta nu este cum se vede, ci viclean. Altul se arată în față, și altul este în ascuns. Toată viețuirea lui este fățarnică și mincinoasă. […]

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu