| De buna seama, exista mai multe feluri de a închipui dragostea pentru aproapele: monahismul si casatoria sunt, în egala masura, "taine ale iubirii". Însa forma de temelie pentru comuniune ramâne dragostea de început dintre barbat si femeie sub taina casatoriei. Dovada sunt nenumaratele pilde - reunite în aceasta carte - de sfinti canonizati care au fost casatoriti, dar pe care viata conjugala nu i-a împiedicat sa ajunga pe cele mai înalte culmi ale duhovniciei. Cuprins Cuvânt înainte Prefaţă Introducere Vieţile sfinţilor căsătoriţi Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Sfinţi fără dată de pomenire Note Indice AUGUST Sfânta Teoclita Făcătoarea de Minuni (3 august, sec. IX) Teoclita a fost o femeie sfântă încă din tinereţe. Părinţii săi i-au rânduit să se căsătorească cu Zaharia, un bărbat de un gând cu ea, iubitor de Hristos şi de virtute. După căsătorie, ea a continuat să trăiască la fel ca înainte, dând mereu milostenie. Chiar dacă erau bogaţi, ea muncea cu mâinile ei, slujind slugilor, săracilor şi celor apropiaţi. Încerca întotdeauna să apuce pe calea smereniei. Sfânta Teoclita iubea citirea Sfintelor Scripturi şi încerca mereu să trăiască ceea ce citea. Şi-a petrecut întreaga viaţă în acest chip sfânt şi a fost aflată vrednică să-şi cunoască vremea morţii. După adormirea ei (la începutul veacului al nouălea), moaştele ei au rămas neputrezite, făcându-se izvor de vindecări. Sfântul Miron (8 august, Creta, sec. IV) Sfântul Miron a fost un ţăran căsătorit din Cnossos, Creta. Pentru marea sa milă faţă de săraci, el împărţea bucuros şi din belşug roadele muncii sale cu ei, căutând întotdeauna să le aducă mângâiere. Odată, a găsit nişte hoţi ce furau grânele de pe aria sa. Fără a le spune cine este, i-a ajutat să-şi umple sacii şi i-a ridicat el însuşi, pentru ca hoţii să-i poată lua în spate. Soţia sa a murit destul de tânără, iar după moartea ei, el s-a dăruit şi mai mult citirii dumnezeieştilor Scripturi, mergând la biserică şi făcând fapte bune. Pentru virtuţile lui neobişnuite a fost rânduit preot, iar mai apoi a fost sfinţit episcop. A făcut multe minuni în numele Domnului, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte. A trecut la odihnă prin anul 350, trăind o sută de ani. Sfânta Irina a Constantinopolului şi Împăratul Kaloioan (13 august, Ungaria şi Constantinopol, sec. XII) Împăratul bizantin Alexie I Comnenul şi împărăteasa Irina, fiind creştini evlavioşi, au căutat o soţie modestă şi credinciosă pentru fiul lor Ioan, urmaşul la tron. Ei au aflat o candidată desăvârşită în prinţesa Pyrisca a Ungariei, fiica regelui Ladislau I. Era virtuoasă şi foarte frumoasă, cu păr lung roşcat. Venind la Constantinopol, ea s-a alăturat Bisericii Ortodoxe, luând numele de Irina. S-a măritat cu Ioan în 1104. După ce ea şi soţul ei au ajuns pe tronul imperial, în 1118, ea s-a dovedit a fi o împărăteasă vrednică. A crescut patru fii şi patru fiice, în chip cuvios şi demn, cum se cuvenea rangului lor imperial. Înainte de a fi fost încoronată împărăteasă şi-a dat toată averea săracilor. Cu trecerea anilor, a ajuns a fi tot mai interesată de viaţa duhovnicească. Repeta adeseori cuvintele Proorocului David: Ce folos este întru sângele meu (adică: moştenirea mea împărătească), când mă pogor eu întru stricăciune? (Ps. 29, 9). Ea slujea lui Hristos îndeosebi prin slujirea săracilor şi a celor aflaţi în nevoi. I se spunea „Primitoarea de străini“ şi se îmbrăca cu veşminte simple, „mai curând de călugăriţă, decât de împărăteasă“. Şi neîncetat îşi îndemna soţul să ajute pe cei nevoiaşi. Soţul ei, împăratul Ioan Comnenul, era poreclit „Kaloioan“ (kalos în greceşte înseamnă atât „frumos“, cât şi „bun“). Cum spune una dintre Vieţi: „Chipul său măsliniu, cu trăsături clare şi ochi nobili i-a adus această poreclă; însă supuşii săi credincioşi spuneau cu bucurie că ea se datora mai curând firii sale strălucite şi felului ocârmuirii sale“. Chiar la începutul domniei sale s-a descoperit un complot împotriva lui, condus de sora sa Ana, dar el i-a tratat pe conspiratori cu multă îngăduinţă. Era împotriva luxului inutil şi risipitor, iar sub domnia sa şi a sfintei sale împărătese viaţa de curte a Bizanţului şi-a aflat o nouă rânduială şi simplitate. Insuflată de Dumnezeu şi cu ajutorul soţului ei, Irina a supravegheat zidirea Mănăstirii Pantocratorului din Constantinopol, lângă Biserica Sfinţilor Apostoli. Ea a supravegheat şi zidirea frumoasei biserici a mănăstirii, ca şi a arhondaricului şi căminului de bătrâni din apropiere. Într-o zi, ea l-a adus pe soţul ei în nou-zidita biserică a mănăstirii şi, aruncându-se la pământ şi plângând, a strigat: „Primeşte, Stăpâne, templul zidit de Dumnezeu prin harul Tău“. Şi zicea că nu se va ridica până ce soţul său nu-i va făgădui că va da în continuare bisericii şi mănăstirii aceleia tot ajutorul bănesc pentru a-i asigura viitorul. El a încuviinţat, şi timp de veacuri aceasta a fost una din mănăstirile cele mai însemnate ale capitalei. Împărăteasa Irina era probabil cea mai puternică şi cu siguranţă una dintre cele mai bogate femei din întreaga lume în acea vreme. Însă aşa de mult dorea împărăteasa să lase lucrurile vieţii acesteia şi să caute numai cele cereşti, încât în anii săi cei de pe urmă a intrat în viaţa monahală, cu blagoslovenia soţului ei, luând numele de Xenia. Şi-a petrecut ultimele zile într-o mănăstire din Vithinia (Asia Mică). Moaştele sale au fost aduse înapoi în capitală, spre a fi aşezate în Mănăstirea Pantocratorului, întemeiată de ea. Soţul ei, împăratul Kaloioan, a hotărât să rămână credincios minunatei şi evlavioasei sale soţii, refuzând a se mai gândi la căsătorie după moartea ei. La scurt timp după aceea, la 8 aprilie 1143, el şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, după ce îşi zgâriase mâna într-o săgeată otrăvită. A fost înmormântat lângă soţia sa. În marea biserică a Sfintei Sofii din Constantinopol se află o splendidă icoană în mozaic, înfăţişând pe împăratul Ioan al II-lea Comnenul şi pe împărăteasa Irina, stând de-o parte şi de alta a Maicii Domnului cu pruncul Iisus. Ioan ţine o pungă cu bani, simbol al generozităţii sale faţă de Hristos şi de Biserica Sa. Sfinţii Isaac şi Rebeca (21 august, Palestina, cca. 1900 î.H.) Sfântul Isaac a fost un copil din făgăduinţă, un copil zămislit în chip minunat şi născut de Sarra la bătrâneţe. Era copilul din care trebuia să răsară neamul lui Israil; prin urmare, el a fost unul dintre strămoşii direcţi ai lui Iisus Hristos. Mai mult, el este recunoscut de Biserică ca o imagine proorocească sau chip al lui Hristos, prin faptul că era fiul nevinovat şi unic pe care Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam să-l aducă jertfă. Lemnul pentru focul jertfei, pe care, după predania rabinică, l-a purtat de bunăvoie în spate când urcau muntele, preînchipuie Crucea lui Hristos. Iar izbăvirea lui de către Dumnezeu de la moarte s-a întâmplat în a treia zi (Facere 22, 1-19). Când Isaac a ajuns la vârsta potrivită pentru căsătorie, tatăl său Avraam a trimis o slugă credincioasă înapoi în patria sa din Mesopotamia, spre a-i găsi o soţie. Ca răspuns la rugăciune şi prin călăuzirea proniei dumnezeieşti, a fost găsită Rebeca (Facere 24, 2-61). Rebeca, femeia aleasă de Dumnezeu, a fost adusă de slugă omului cel ales, „şi a iubit-o pe dânsa“: Iar Isaac mergea prin pustie spre fântâna vedeniei, şi locuia în pământul cel de miazăzi. Şi a ieşit Isaac ca să se plimbe la câmp către seară şi căutând cu ochii a văzut cămilele venind. Şi căutând Rebeca cu ochii a văzut pe Isaac şi a sărit de pe cămilă. Şi a zis către slugă: Cine este omul acela care merge pe câmp spre întâmpinarea noastră? Şi a zis sluga: Acesta este stăpânul meu; iar ea luându-şi vălul, s-a acoperit. Şi a spus sluga lui Isaac toate câte a făcut. Şi a intrat Isaac în casa mumei sale, şi a luat pe Rebeca şi s-a făcut lui femeie, şi a iubit-o pe dânsa, şi s-a mângâiat Isaac pentru Sarra mumă-sa (Facere 24, 62-67). Isaac, preînchipuirea lui Hristos, iubeşte pe soţia sa, Rebeca, preînchipuirea Bisericii: dintre primii trei patriarhi, numai Isaac a avut o singură soţie. De-aceea, dintre cei trei, el şi Rebeca sunt cei mai potriviţi să înfăţişeze căsătoria creştină. Poate de aceea Isaac şi Rebeca sunt pomeniţi mai des decât ceilalţi în slujba cununiei. Iată două pomeniri ale lor din această slujbă: Preotul: Dumnezeule cel veşnic, Care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă; Cel ce bine ai cuvântat pe Isaac şi pe Rebeca şi ai arătat pe ei moştenitori făgăduinţei Tale; Însuţi binecuvântează şi pe robii Tăi aceştia... Preotul: Doamne, Dumnezeul nostru, Care împreună cu sluga patriarhului Avraam ai călătorit în Mesopotamia, trimiţându-l să logodească femeia stăpânului său Isaac şi prin mijlocirea scoaterii de apă ai descoperit lui să logodească pe Rebeca: Însuţi binecuvântează logodna robilor Tăi acestora... Şi este interesant de observat că slujba cununiei mai spune că Dumnezeu a „dăruit pe Isaac Rebecăi“, chiar dacă în relatarea de la Facere Rebeca este cea adusă de slugă lui Isaac. Cântarea a 6-a, Duminica Sfinţilor Strămoşi (11-17 decembrie) Închipuire lămurită a patimii lui Hristos te-ai făcut, Preafericite Isaac, adus fiind a te jertfi de buna-plăcere părintească. Pentru aceasta fericit eşti şi prieten de aproape al lui Dumnezeu te-ai arătat cu adevărat, locuind împreună cu toţi drepţii. Sfinţii Adrian şi Natalia (26 august, Nicomidia, vestul Asiei Mici, începutul sec. IV) Iată una dintre cele mai măreţe povestiri despre o soţie ce-şi îndeamnă soţul să sufere mucenicia. Este o pildă supremă de credinţă neclintită, care ştie că scurta pierdere a soţului aici, pe pământ, pentru Hristos, înseamnă a-l dobândi din nou, de-a pururea, în împărăţia cerurilor. Născut din neam ales, Adrian avea douăzeci şi opt de ani, fiind în floarea tinereţii, puternic şi chipeş, bine chivernisit în slujba împărătească. Avea o soţie tânără şi frumoasă, numită Natalia, cu care era căsătorit de treisprezece luni. Într-o zi, în vremea ultimei mari prigoane a creştinilor, sub Împăratul Maximian, douăzeci şi trei de creştini au fost aduşi înaintea Împăratului şi chinuiţi crunt, aproape de moarte. Adrian era unul dintre dregătorii împărăteşti ce priveau suferinţele acelor oameni şi auzeau cu câtă vitejie îşi apărau credinţa în Hristos. Apoi, pe când mucenicii zdrobiţi în bătaie erau duşi la palatul tribunului spre a li se înscrie numele, Adrian i-a întrebat ce nădăjduiau să dobândească îndurând asemenea suferinţe. Ei i-ai vorbit despre negrăita frumuseţe şi slavă a raiului şi i-au citat din 1 Corinteni 2, 9: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea a auzit, nici la inima omului s-au suit, acestea au gătit Dumnezeu celor ce iubesc pe dânsul. Auzind aceste vorbe, Adrian s-a dus la cel ce scria şi i-a spus: „Scrie şi numele meu împreună cu cele ale sfinţilor aceştia; şi eu sunt creştin“. Când împăratul a auzit aceasta, l-a întrebat: „Ţi-ai pierdut minţile?“ Adrian a răspuns: „Nu mi le-am pierdut, ci mi le-am aflat!“ Astfel că a fost întemniţat împreună cu ceilalţi. Când soţia sa Natalia a aflat prima dată de întemniţarea lui, s-a mâhnit. Însă când a aflat că era întemniţat pentru Hristos, s-a bucurat mult, căci în taină era creştină. A îmbrăcat veşminte frumoase şi a dat fuga la temniţă să sărute legăturile soţului ei. L-a binecuvântat pentru hotărârea de a muri ca mucenic şi l-a sfătuit să rămână tare, îndemnându-i pe cei împreunăprinşi să se roage pentru el. Apoi Adrian a trimis-o înapoi acasă, rugând-o să fie liniştită şi să nu se teamă pentru el. Apropiindu-se clipa muceniciei lui, temnicerii i-au îngăduit să meargă acasă şi să-şi ia rămas bun de la familie. Văzându-l că vine, Natalia, crezând că şi-a pierdut curajul şi a fugit din temniţă, a încuiat uşa casei şi a strigat la el, învinovăţindu-l că este un lepădat de Hristos şi iubitor al vieţii acesteia. I-a adus aminte de cuvintele Domnului, cel ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda şi Eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri (Mat. 10, 33). Se numea pe sine nenorocită, căci el o împiedica să se bucure de slava de a fi numită soţie de mucenic. Blagoslovenia pe care se aştepta să o primească, spunea ea, se preschimbase în nenorocire. Dar când a aflat că ţelul venirii lui era altul decât îşi închipuia, de îndată supărarea i s-a schimbat în bucurie, şi l-a sărutat. Iar Adrian a strigat: „Blagoslovită eşti tu, soţia mea! Tu ai ajuns să-l cunoşti pe Dumnezeu, pentru ca soţul tău să se mântuiască. Cu adevărat, soţia mea, tu îţi iubeşti bărbatul! Blagoslovenia îţi va fi deci cunună, căci deşi nu ai îndurat tu însăţi chinurile, ai fost părtaşă la suferinţele mucenicilor prin mila faţă de ei“. Luând-o de mână, el s-a întors împreună cu ea la temniţă. Pe drum a vorbit cu ea despre ceea ce trebuie să facă cu averea lui. Ea l-a îndemnat să nu se îngrijească de cele pământeşti, ci să cugete la bunătăţile cereşti. Intrând în temniţă, slujitoarea lui Dumnezeu Natalia a căzut înaintea sfinţilor mucenici şi, sărutându-le lanţurile, a văzut că rănile lor erau pline de puroi. Îndată şi-a trimis slujnica acasă să aducă pânză fină şi feşe. Când toate au fost aduse, Natalia a legat rănile mucenicilor cu mâna ei şi, pe cât se putea, le-a alinat suferinţele de neîndurat, slujindu-le în temniţă şapte zile, până când au plecat la judecată. A venit şi ziua când Adrian avea să îndure bătăile pe care ceilalţi le primiseră. Toţi l-au îmbărbătat: „Du-te cu îndrăznire şi ruşinează-l pe tiran!“ Natalia îl îndemna şi ea: „Îndreaptă-ţi mintea, stăpâne, numai către unul Dumnezeu, şi inima ta să nu se teamă de nimic! Scurte sunt caznele, dar cele ce urmează sunt fără de sfârşit; scurtă este suferinţa, dar slava muceniciei veşnică. Suferă durerea numai puţină vreme şi curând te vei bucura cu îngerii. Dacă slujind pe împăratul cel pământesc, te-ai îngrijit să aduni şi dajdia cea mai mică, necruţându-ţi sănătatea şi fiind gata să mori în luptă, oare nu ţi se cade acum să înduri tot felul de cazne cu încă mai multă vitejie, şi să mori pentru împăratul ceresc, cu care tu însuţi ai să împărăţeşti?“ Îndurând cu vitejie bătăile şi răspunzând cu linişte şi iscusinţă cuvintelor zeflemitoare ale împăratului, Adrian a primit loviturile călăului cu asemenea seninătate, încât împăratul s-a înfuriat. Când pântecele lui Adrian a plesnit de bătăi, Maximian a pus capăt caznelor şi l-a trimis împreună cu ceilalţi înapoi în temniţă. Din nou binecuvântata Natalia l-a îmbărbătat şi l-a mângâiat. Îmbrăţişându-l, ea îi spunea: „Fericit eşti tu, stăpâne, că te-ai învrednicit a fi în rândul sfinţilor mucenici! Fericit eşti tu, lumina ochilor mei, căci suferi pentru Cel ce a suferit pentru tine. Iată, de acum vei vedea slava Lui şi te vei face părtaşul ei, căci cel ce este părtaş suferinţelor Lui va fi părtaş şi al slavei Lui!“ Pe când vorbeau, Natalia a înmuiat o pânză în sângele lui şi şi-a uns trupul cu el. Peste câteva zile, după ce iarăşi legase rănile mucenicilor, Natalia şedea la picioarele lui Adrian şi zicea: „Te rog, stăpâne al meu, adu-ţi aminte de legătura nunţii noastre, de şederea mea alături de tine în vremea suferinţelor şi de dorinţa mea ca tu să dobândeşti cununile. Roagă pe Domnul Hristos, Dumnezeul nostru, să mă ia împreună cu tine, astfel ca, aşa cum împreună am trăit în viaţa aceasta plină de păcate, tot aşa să trăim laolaltă nedespărţiţi în viaţa cea fericită. Te rog, stăpâne al meu, când vei sta înaintea Domnului Hristos, cere mai întâi îndurare pentru mine; căci sunt încredinţată că orice vei cere, Domnul îţi va da ţie, căci rugăciunea ta este plăcută înaintea lui, ca şi stăruinţa ta. Dar tu ştii necredinţa acestor oameni şi lipsirea de Dumnezeu a împăratului şi mă tem că mă vor sili să mă mărit cu altul, cu un om necredincios şi păgân. Atunci se va întina patul meu, şi legătura noastră se va rupe. Cu stăruinţă te rog, ocroteşte-ţi soţia, aşa cum Apostolul ne-a învăţat; dăruieşte-mi, ca răsplată a curăţiei mele, să mor împreună cu tine!“ Curând apoi chinuitorii veniră la temniţă cu o nicovală şi un baros de fier, căci împăratul hotărâse să-i omoare pe toţi cu acele unelte. Natalia i-a rugat pe călăi să-l lovească întâi pe Adrian, căci se temea că va slăbi în hotărârea lui, de va vedea moartea celorlalţi. Deci s-au dus mai întâi la Adrian. Însăşi soţia lui i-a ridicat picioarele pe nicovală. Cu o lovitură puternică, chinuitorii au sfărâmat fluierele picioarelor mucenicului şi i-au tăiat picioarele. „Rogu-te, stăpâne, robule al lui Hristos, spunea Natalia, cât mai eşti încă viu, întinde braţul ca să ţi-l sfărâme, şi vei fi deopotrivă cu ceilalţi mucenici ce au suferit mai mult decât tine!“ Sfântul Adrian întinse braţul spre ea, iar ea luându-l, îl puse pe nicovală. Călăul, lovind puternic braţul, îl sfărâmă, şi îndată Sfântul Adrian îşi dete sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Natalia a izbutit să ia în taină scumpul lui braţ acasă. Ea l-a uns cu mir scump, l-a învelit într-o pânză de purpură şi l-a aşezat la capul patului. Restul moaştelor lui Adrian şi ale celorlalţi douăzeci şi trei dimpreună cu el au fost duse în Bizanţul aflat în apropiere, de către câţiva creştini ce fugeau de prigoana lui Maximian. După o vreme, unul dintre bărbaţii de seamă a dobândit încuviinţarea împăratului să se însoare cu frumoasa văduvă a lui Adrian. Auzind de cugetarea aceluia, Natalia îndată s-a pregătit să fugă la Bizanţ, la locul unde erau păstrate moaştele soţului ei. Ea s-a aşezat la rugăciune, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Pe când se ruga, de multa osteneală şi de mâhnire Natalia a aţipit şi iată că unul dintre sfinţii mucenici i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Pace ţie, Natalia, roaba lui Hristos! Să ştii că Dumnezeu nu te-a trecut cu vederea şi nici noi nu am uitat bunătăţile tale, pe care le-ai făcut îngrijindu-ne în vremea întemniţării noastre. Stând înaintea feţei lui Hristos, stăruim ca să dea ţie să ajungi degrabă la noi“. Fericita Natalia l-a întrebat: „Spune mie, mucenice sfinte, dacă stăpânul meu Adrian stă împreună cu tine înaintea Domnului Hristos“. Iar mucenicul i-a răspuns: „El şi-a luat locul înaintea Stăpânului chiar mai înainte de noi! Însă tu grăbeşte şi ia fără zăbavă o corabie şi mergi la locul unde sunt trupurile noastre. Acolo Domnul ţi se va arăta şi te va călăuzi la noi“. Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia îndată a lăsat toate şi, luând cu ea doar braţul Sfântului Adrian, a plecat de acasă. Ajungând la malul mării, a zărit o corabie gata să plece spre Bizanţ, care părea că o aşteaptă pe ea. Urcându-se în corabie, a văzut acolo creştini, bărbaţi şi femei, care fugeau de prigoana răului Maximian, şi a adus mulţumire lui Dumnezeu. La miezul nopţii, diavolul s-a arătat creştinilor de pe corabia Nataliei. El a luat chipul unuia ce călătorea pe o corabie venind din răsărit, având cu el pe alţii în chip de corăbieri. Diavolul i-a întrebat pe corăbierii creştini, vorbindu-le ca şi cum ar fi fost cârmaci: „De unde sunteţi şi încotro mergeţi?“ Creştinii au răspuns: „Suntem din Nicomidia şi mergem la Bizanţ“. Vrăjmaşul le-a răspuns: „V-aţi abătut din cale; întoarceţi-vă spre port!“ Zicând aceasta, diavolul voia să-i amăgească şi să-i ducă la pierzare. Iar creştinii, crezând mincinosul sfat, prinseră să întoarcă corabia şi să plutească spre port. Dar deodată li s-a arătat Sfântul Mucenic Adrian, strălucind de lumină, şi a strigat cu glas mare: „Ţineţi calea pe care aţi urmat-o înainte, şi nu luaţi în seamă cuvintele vrăjmaşului, ce negreşit vă găteşte pierzarea!“ Spunând acestea, mucenicul s-a arătat mergând înaintea lor pe apă, iar diavolul a pierit cu corabia. Fericita Natalia ridicându-se, l-a zărit pe Sfântul Adrian mergând înaintea corabiei şi a strigat: „Este soţul meu – este Adrian care a venit să ne scape!“ Îndată el s-a făcut nevăzut. Vântul le-a fost prielnic, iar călătorii sosiră la Bizanţ, lângă biserica unde fuseseră îngropate trupurile sfinţilor mucenici, şi toţi au coborât din corabie plini de bucurie. Apropiindu-se de trupurile mucenicilor din biserică, Sfânta Natalia a căzut înaintea lor cu nespusă veselie, sărutându-le şi vărsând lacrimi de bucurie. Aşezând braţul Sfântului Adrian lângă trupul lui, ea a îngenuncheat şi s-a rugat îndelung. Apoi, când a sfârşit, s-a ridicat şi a dat bineţe fraţilor şi surorilor aflaţi acolo, căci mulţi creştini credincioşi se adunaseră în locul acela. Ei au primit-o cu bucurie. Una dintre familii a luat-o în casa lor şi au stăruit să se odihnească, căci vedeau că este istovită de călătorie. Pe când dormea, Sfântul Adrian i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Bine ai făcut venind aici, roaba lui Hristos şi fiică a mucenicilor. Intră întru odihna cea gătită ţie de Domnul. Vino şi primeşte-ţi răsplata cuvenită!“ Trezindu-se din somn, Sfânta Natalia a povestit visul creştinilor de acolo şi le-a cerut să se roage pentru ea. Curând apoi a adormit din nou. După un ceas, credincioşii au venit să o trezească, însă au văzut că răposase, căci sufletul ei cel sfânt plecase la odihna cea veşnică împreună cu Domnul. Cu nespusă bucurie, ei au îngropat-o în biserică, alături de soţul ei. Condac din Acatistul Sfinţilor Adrian şi Natalia Aleşilor slujitori ai lui Dumnezeu şi mucenici ai lui Hristos, cei ce toată slava cea deşartă a lumii acesteia pentru dragostea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de nimic o aţi socotit, şi vieţile voastre jertfă curată şi fără de prihană aţi aşezat, dorind chinuri şi moarte mai curând a primi, decât a vă lepăda de Dumnezeu cel adevărat: cu dragoste vă lăudăm pe voi, Sfinţilor Adrian şi Natalia. Înaintea scaunului slavei Domnului cu bucurie stând, şi cu vederea aceleia pururea desfătându-vă, rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii, care cu credinţă şi cu cinstire cădem către voi, ca să strigăm vouă cu mulţumire: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Adrian şi Natalia, prealăudaţilor mucenici ai lui Hristos şi luptători nebiruiţi! Slavă la Vecernie, glas 6 O, pereche fără prihană şi aleasă Domnului! O, preadorită domnie şi lui Hristos preaiubită! O, însoţire preabună şi lui Dumnezeu fericită! Cine nu se va spăimânta de aceasta, auzind faptele cele mai presus de om? Cum femeia s-a îmbărbătat asupra tiranului celui amar şi pe bărbatul ei l-a întărit a nu slăbi întru cele cumplite, ci să aleagă a muri pentru credinţă mai degrabă decât a trăi. O, graiuri împletite de Dumnezeu ale înţeleptei Natalia! O, sfătuiri dumnezeieşti, care au străbătut cerurile şi au făcut pe slăvitul Adrian cunoscut către însuşi scaunul Împăratului celui mare! Ci, o, însoţire sfântă! Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru noi, care din dragoste săvârşim pomenirea voastră, ca să ne mântuim din ispite şi de tot necazul.
| ||||||||||||
10.12.10
Casatoria, cale spre sfintenie - vietile sfintilor casatoriti
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu