Atentie la inima rece si la purtarea lingusitoare!

Dat fiind ca 2008 a fost un an jubiliar al Sfantului Cuvios Serafim de Sarov, dreptslavitorii sarbatorind  pe 2 ianuarie, 175 de ani de cand “smeritul Serafim” s-a mutat in ceruri, ne propunem sa insistam pe cateva dintre aspectele cele mai actuale care se pot desprinde din viata si invatatura sa. Astazi vom infatisa un capitol foarte graitor din “Viata, invataturile si profetiile Sfantului Serafim de Sarov” (Ed. Schimbarea la Fata), din care putem culege multe sugestii folositoare pe care sa le aplicam la ceea ce se petrece astazi cu noi si in Biserica, la scara mai mica sau mai mare si a incerca sa ne insusim macar un strop din discernamantul dumnezeiesc al Cuviosului, spre a deosebi noi insine, duhul antihristic si oamenii-inaintemergatori in duh ai lui Antihrist din vremea noastra. De asemenea, povatuirile Sfantului ne pot ajuta sa evitam ispitele de-a dreapta si umblam pe calea umila cea de mijloc in nevointele noastre, nelasandu-ne furati de visele care ne fagaduiesc trairi sau asceze inalte si grele si invatand sa nu admiram aceasta nici la altii, ci mai vartos sa cautam la smerenie, la sinceritate si la iubirea cea nefatarnica. Sa legam cele pe care le vom citi aici de avertismentul IPS Bartolomeu din Pastorala de Craciun, precum si de cuvintele proorocesti ale Sf. Ioan Iacob Hozevitul despre “fratii cei mincinosi”, care fatarnicesc credinta si care razboiesc Biserica dinauntrul ei, reprezentand ispita caracteristica a veacului de pe urma, cuvinte talcuite si de parintele pustnic Proclu. “Cine are urechi sa auda ceea ce Duhul zice Bisericilor“!

“Propria sa moarte se apropia. Staretul fusese instiintat. Se simtea imbatranit. Multimile, care in numar mereu crescand inundau Sihastria si il urmareau in padure, il oboseau. Apasatoare era, de asemenea, atmosfera de dusmanie din partea egumenului Nifon si a majoritatii calugarilor, fata de lucrarea sa preferata – obstea de la Diveevo.

Dar mai rau ca orice il apasa purtarea nesincera si lingusitoare a celui care s-a adeverit mai apoi inamicul numarul unu al iubitei sale ctitorii.

Mic-burghezul din orasul Tambov, Ivan Tihonovici Tverdoseev (in trad. – Gat-tare), frate incepator la Sarov inzestrat cu darul picturii, dotat cu o voce frumoasa, nu era lipsit nici de calitati, nici de farmec. Lumea ii zicea “pictorul“. Oare Staretul se inselase de data aceasta? Il facuse pe tanar confidentul sau? Amintirile pe care acesta din urma le-a publicat mai tarziu ne indreptatesc sa credem ca nu.

Inteligent si ambitios, el a hotarat sa-si faca o cariera prezentandu-se, dupa moartea Staretului ca ucenicul sau preferat si succesorul sau la Diveevo. Cand mergeam la Sarov, scrie in depozitiile lui Mihail Manturov, raportate in “Letopisetul manastirii Serafimo-Diveesvki“, “n-am remarcat nimic rau in Ivan Tihonovici. Desi nu-mi era simpatic, intram totusi la el, cand ma invita la un ceai. Intr-o zi, Parintele m-a intrebat de unde veneam. Am baut un ceai la pictorul din Tambov, i-am raspuns. <<Of, bucuria mea, sa nu te mai duci niciodata acolo. Va fi in dauna ta. Caci Ivan nu te invita cu inima curata, ci ca sa te spioneze>>. Dupa aceasta mi-am intrerupt vizitele. Era nemaipomenit, cum Parintele stia totul dinainte si cum ne pazea de tot raul”.

Parintele Serafim le prevenea, de asemenea, pe surori:

- Bucuria mea, ii spunea el maicii Eudoxia, eu v-am nascut duhovniceste si nu va voi parasi.

Ivan Tihonovici pretinde ca dupa moartea mea sa va dau lui. Nu, eu nu va voi da! Inima lui si inimile celor ce-i vor urma, vor fi reci fata de voi. El zice: <<Tu esti batran, Parinte, da-mi fiicele tale!>>, dar el le cere cu o inima rece. Tu sa-i zici, maica, in numele meu, ca voi nu sunteti opera lui”.

Ceea ce la timpul potrivit s-a facut.

“O inima rece”, repeta Staretul cu neliniste. Ivan Tihonov va avea o inima rece. Pentru ca aceasta frica a marelui Staret in fata racelii falsilor ucenici? Pentru ca diavolul este rece, el, care este tatal minciunii.

Sora Ana povesteste ca se gasea intr-o zi aproape de izvorul miraculos impreuna cu Parintele care, aplecat deasupra apei, la un moment dat ii zise: <<Vad cum se tulbura apa, se agita…>>. Si plin de frica, intreba: <<Ce inseamna asta?>>. In aceeasi clipa l-am vazut pe Ivan Tihonovici coborand panta. Parintele arata spre el: <<El este care va tulbura toate. El m-a tulburat pe mine, sarmanul Serafim, precum si izvorul, si tot el va tulbura lumea intreaga“.

Stareta Parascheva Ivanovna (mai tarziu monahia Serafima) depune marturie, in ce relatii era Parintele Serafim cu poslusnicul Ivan Tihonovici pana la moartea sa. “In anul mortii sale, povesteste ea, eram la el, la manastire, in pridvorul chiliei sale, unde se afla cosciugul. Am discutat multa vreme pe teme duhovnicesti: Parintele vorbea atat de placut si de mangaietor! Deodata, schimbandu-se la fata, indispus, cu scarba si parca temator, a exclamat: <<Vine! Vine!>> M-a indepartat dupa usa si a inchis-o pe jumatate. <<Cine-o fi, Parinte?>>, am intrebat eu speriata. <<Pictorul!>>, a raspuns el.

A intrat monahul Ivan Tihonovici. Parintele Serafim, i-a spus ceva incet, dupa care acela a plecat imediat.”

Despre acesta Sfantul Serafim a spus ca este “antihrist“. Chiar din propriile amintiri publicate ulterior (pe care fratii de la Sarov evitau sa le includa in cartile lor, de altfel pline de exagerari si laudarosenie, in care el aparea in mod invariabil ca erou principal), putem vedea cum era el tratat de Parintele Serafim, dupa principiul “bate saua sa se priceapa iapa“. Drept exemplu, ne pot servi urmatoarele pasaje:

“Eu am fost martor in viata Parintelui Serafim, spunea el despre o intamplare, prin care s-a aratat cum iubeste Dumnezeu pe cei ce-i slujesc Lui in adevar. Odata, venind la <<pustia din apropiere>> a Parintelui, l-am gasit la izvorul sau, langa care avea niste straturi sadite cu propriile sale maini. Era intr-o stare sufleteasca putin cam tulburata. Tinea vreo patru-cinci cartofi in mana si, uitandu-se cum i-a ros cartita, murmura mereu cu o usoara intristare: <<Iata, vezi, n-au nicio indreptatire sa infulece ostenelile straine>>. Mie mi-a venit a mirare, dar in acelasi timp imi parea rau sa ma uit la cartirea lui copilareasca, caci, pe cand, alta data nu alunga de la sine nicio insecta, acum se intrista pentru cinci cartofi mancati de cartita. Desigur, Parintele Serafim hranea din osteneala lui pe orfanele de la Diveevo si pe saracii de la arhondaricul manastirii Sarov. Dar, in sfarsit, numai Domnul singur stie de ce si pentru ce se intrista acum. Intre timp am ajuns pe neobservate la celalat capat al straturilor, graind despre diferite lucruri folositoare pentru suflet. De-abia ne-am asezat noi jos si am vazut nu departe de noi o cartita, alergand printre straturi. Parintele Serafim, distrandu-se oarecum, s-a ridicat de cateva ori de la locul sau si a mers incolo si incoace. Si nu mult s-a pitit el, cand deodata, nu stiu de unde a aparut o pasare mare, ca si vulturul, care s-a napustit pe neasteptate asupra ei, apoi s-a inaltat in vazduh. Imi vine greu sa spun cu ce multumire copilareasca privea Parintele Serafim la tot ceea ce se petrecea. <<O, o, iata, asa patesc cei ce mananca ostenelile altuia, repeta el>>. Milostivul Dumnezeu vorbea parca prin cuvinte omenesti in aceasta intamplare, aratand cat de mult iubeste pe duhovnicescul parinte si ostenelile lui”. De aici se vede clar cine era cartita.

In alta parte el povesteste cum a venit odata la Parintele Serafim sa-i ceara sfatul daca se cade a purta verigi (lanturi) si camasa de pocainta: “Citind Vietile Sfintilor si dupa pildele ce se gaseau acolo, m-am hotarat sa port si eu ceva pe trupul meu pentru omorarea patimilor, care inca se ma razvrateau impotriva sufletului meu. Si astfel, in curs de trei ani de la intrarea in manastire, m-am straduit din toate puterile sa capat de la oarecare parinti duhovnicesti mult doritele lanturi si camasa de pocainta. Acestea le spun insa, nu din slava desarta sau din mandrie, ci pentru a arata eu singur orbirea mea si lipsa de experienta in viata duhovniceasca. Capatand, in sfarsit, mult doritele instrumente de pocainta, am fost ranit de cugetul slavei desarte, care s-a furisat pe neobservate ca un sarpe in adancul sufletului meu, si m-am hotarat cu tot dinadinsul sa merg la Parintele Serafim si sa iau de la el blagoslovenie pentru aceasta noua osteneala ce voiam s-o incep, presupunand ca dorinta si ravna mea ii vor fi placute. Si asa, venind eu la chilia lui si facand obisnuita rugaciune, Parintele Serafim mi-a deschis usa si dupa ce m-a binecuvantat, m-a asezat cu bunatate pe buturuga de lemn, ce-i slujea drept scaun, apoi inchizand usa cu carligul, s-a asezat in fata mea, zambind usor. Iar eu indata am vrut sa incep vorba si sa cer binecuvantarea pentru noua mea nevointa. Dar abia am apucat eu sa deschid gura, ca el mi-a si astupat-o cu mana si a inceput sa-mi vorbeasca asa, fara sa inceteze a zambi:

<<Iata ce-ti voi spune. Vin la mine mereu fetele de la Diveevo, cerandu-mi sfatul si binecuvantarea mea, unele ca sa poarte lanturi, iar altele camasi de pocainta. Ia spune si tu, cum ti se pare dorinta lor, este ea oare dupa calea cea buna?>> Eu, insa, ca unul ce eram inca orb duhovniceste, neintelegand ca el vorbeste indirect chiar despre mine si, nestiind cine sunt acelea, fetele de la Diveevo, am raspuns: <<Parinte, nu stiu daca le poate fi de folos sau nu!>> Dar, amintindu-mi deodata ca tocmai pentru asta venisem si eu, i-am spus: <<Parinte, si eu am venit la tine tot pentru acelasi lucru>>. Si i-am povestit cat de mult am dorit si ce greu am capatat am capatat aceste unelte de pocainta. Parintele Serafim m-a ascultat cu rabdare si apoi cu acelasi zambet de mai inainte mi-a zis: <<Cum dar nu intelegi? Eu despre asta iti vorbesc>>.Atunci parca a incetat orbirea mea sufleteasca si am cunoscut cu groaza puterea harului ce locuia in el. Dupa acestea, in timp ce eu continuam sa tac din cauza spaimei ce m-a cuprins, Parintele Serafim deodata a ridicat asupra mea mana dreapta, voind parca sa ma loveasca peste obraz cu toata puterea sa, dar nu m-a lovit, ci numai s-a atins de urechea mea si mi-a zis: <<Iata, de te va lovi cineva asa, acesta va fi cel mai greu lant duhovnicesc>>. Dupa aceea, strangand scuipat in gura si voind parca cu tot dinadinsul sa ma scuipe in fata, a adaugat: <<Iar daca te va scuipa cineva in acest fel, iata aceasta va fi camasa de pocainta cea mai mantuitoare, numai ca trebuie sa le rabzi cu multumire! Si sa stii ca aceste lanturi si aceasta camasa duhovniceasca de pocainta, sunt cu mult mai presus de toate acelea, despre care socoti tu si pe care voiesti sa le porti. Este drept ca multi dintre Sfintii Parinti au purtat lanturi si camasi de pocainta, dar ei erau barbati intelepti si desavarsiti si toti faceau acest lucru din dragoste de Dumnezeu si pentru desavarsita umilire a trupului si omorarea patimilor lui. Asa, de pilda: Teodosie de la Pecerska, fericitul Vasili s.a. Dar noi suntem inca niste copii in cele duhovnicesti si patimile imparatesc in trupul nostru, impotrivindu-se legii si voii lui Dumnezeu. Asa ca, ce ne va folosi noua ca ne vom imbraca in lanturi si camasa de pocainta, dar in schimb vom dormi, vom manca si vom bea cat vom pofti! Si afara de aceasta noi nu putem rabda cu barbatie nici cea mai mica suparare, pe care ne-o face vreun frate, iar dintr-un singur cuvant poruncitor si de dojana, cadem in manie si intristare, asa incat, ne ridicam cu zavistie impotriva celorlalti frati ai nostri, care sunt vazuti bine in fata egumenului, si luam toate poruncile lui drept jignire, lipsa de atentie si rea-vointa fata de noi. Si acum socoate si tu singur, numai din aceasta, cat de slaba este temelia vietii noastre calugaresti, daca nu cumva chiar lipseste cu totul. Iar asta vine de acolo ca noi luam prea usor aceasta viata si nu ne supunem randuielilor ei>>”.

Desigur, acestea le spunea Parintele Serafim pentru altii (si, in special, pentru Ivan Tihonovici, de unde putem vedea ca acesta n-a dus lipsa de sfaturi si indrumare parinteasca, chiar de la inceputul vietii sale calugaresti), care erau inca cu adevarat neincercati in viata duhovniceasca si care, in dorinta lor de desavarsire, nu trebuie sa inceapa astfel de nevointe iesite din comun, ci cu altele, mai usoare pentru a se inalta treptat. Insa el insusi, dupa alte marturii, ca unul ce facea parte dintre acei barbati intelepti si desavarsiti, cum numea pe altii, purta la gat, sub camasa o cruce mare de fier, de 22 cm, legata cu o sfoara groasa iar camasa de pocainta n-a purtat niciodata”.

(…)

Vizitatorul “din afara”

Dar novicele Ivan Tverdoseev, canonarhul manastirii Sarovului, nici nu se gandea sa renunte la planurile lui privitoare la obstea de la Diveevo.

Domnul l-a avut pe Iuda. (…) Sfantul Serafim de Sarov – pe Ivan Tihonovici. Din ce in ce mai des el incepuse s-o viziteze pe verisoara sa, o monahie din obstea Kazanskaia, ale carei surori nu erau asa de apropiate de Staretul Serafim, ca cele din obstea infiintata mai tarziu.Inzestrat cu o putere de convingere, bun vorbitor, avand o oarecare cultura, stiind sa picteze icoane si sa cante la biserica, el s-a impus in fata acestor femei simple si, in cele din urma, si-a facut printre ele multe simpatizante. Dimpotriva, in obstea surorilor de la moara, impotrivirea la avansurile lui a fost imediata si unanima. Surorile i-au spus deschis ca Parintele Serafim le-a interzis orice relatie cu el. Infuriat peste masura, el striga: “Jur ca nu voi avea odihna pana cand nu voi sterge de pe fata pamantului pana si amintirea obstii surorilor de la moara. Ma voi preface in sarpe, dar tot voi patrunde acolo“.

Trufia l-a pierdut pe Lucifer. Tot ea l-a pierdut si pe Ivan Tihonovici, canonarhul Sarovului. In incercarea lui disperata de a trece drept succesorul duhovnicesc al Staretului Serafim, “pictorul din Tambov” era lipsit cu totul de orice masura. Cum insa calugarii din Sarov vorbeau de rau cu totii felul lui de a se purta, el a parasit Pustia Sarovului (cu toate ca Parintele Serafim ii interzisese acest lucru, zicandu-i ca, daca va parasi Sarovul, nu va vedea in veci fata Parintelui in Imparatia Cerurilor), a intrat in alta manastire, obtinand acolo hirotonia cu numele deIoasaf.

S-a apucat sa scrie cu o pana agera “Viata Parintelui Serafim”, care i-a adus succes la Sankt-Petersburg si l-a facut sa fie prezentat Imparatesei. Avand de aici inainte acces la Curte, el a crezut ca toate ii sunt permise.

Ivan Tverdoseev afirmase ca scopul lui era sa distruga sistematic tot ceea ce Parintele Serafim dorise si implinise la Diveevo. Staretul voia sa pastreze cele doua comunitati separate. Ioasaf a obtinut contopirea lor.

Comunitatea Kazanskaia isi pierdea pravila sa, iar cea infiintata de Parintele Serafim nu mai era alcatuita doar din fecioare. Staretul tinea la bisericile lui? Parintele Ioasaf le-a inchis, a stins candelele, a oprit citirea Psaltirii, a mutat moara si a daramat chiliile. Staretul visa sa construiasca pe un teren pe care il achizitionase, cu o mare suma de bani, o catedrala. Realizarea acestui proiect trebuia sa fie impiedicata. Mihail Manturov detinea actele care legalizau cumpararea terenului. Cum insa el refuza sa se desparta de ele, fiindca Staretul ii interzisese in mod expres acest lucru, Ioasaf il vorbi de rau pe Mihail in fata generalului Kuprianov. Fara sa-i plateasca intendentului sau simbria pe care i-o datora, militarul infuriat, la intoarcerea lui din Polonia, l-a alungat de pe terenurile pe care, in lipsa lui, le administrase atat de bine. Pe jos, lipsiti de orice mijloace, Mihail si Ana, cersetori de buna voie s-au la Diveevo. Parintele Vasili le-a dat 70 de ruble, pe care le economisise cu greu, ca sa-si construiasca o cocioaba.

Timp de 29 de ani, citim in Letopisetul manastirii Serafimo-Diveevski, comunitatea a suferit amestecul in treburile sale si tutela lui Ivan Tihonovici. Surorile obstii de la moara, ramase orfane, au dus o lupta neincetata, de-a lungul acestor ani, impotriva dusmanului neamului omenesc, aparand invataturile si poruncile lasate de ctitorul si Parintele lor. Trebuia sa fii cu totul lipsit de intuitie ca sa nu vezi in evenimentele de la Diveevo acest gen de lupta. Vechiul letopiset are dreptate. Lupta pe care Staretul, in timpul intregii sale vieti a dus-o contra diavolului, a continuat si dupa sfarsitul sau pamantesc. “Nu veti trai pana la venirea lui antihrist, dar vremurile lui le veti trai“, le-a prezis el orfanelor. Putem sa presupunem, fara sa ni se para ceva de necrezut, ca “vremile de restriste” (Velikaia smuta) de la Diveevo prefigureaza vremurile tragice si tulburi prin care Biserica Rusa urma sa treaca in curand. Totul ne face sa credem ca Staretul le intelegea anume in acest chip.

Diveevo, pamantul Maicii Domnului, va fi amenintat de fortele intunericului, ca si insusi pamantul rus. “Vizitatorul strain” (sau “din afara“), cum scrie cronicarul – Ivan Tihonovici, cel cu “inima rece”, mergea intre timp din victorie in victorie. In timpul sarbatorilor prilejuite de incoronarea Imparatului Alexandru II, el a hotarat sa ceara, prin intermediul unei domnisoare de onoare a Imparatesei, autorizatia de a transforma comunitatea mixta de la Diveevo intr-o manastire regulamentara, cu intentia vadita de a pune mana pe conducere. Sosise timpul pentru ultimul act al dramei.

Dupa o lunga perioada de interimat, o noua egumena urma sa fie aleasa de obste. Iesita dintr-o familie de dvoreni, Elisaveta Usakova era inteligenta, echilibrata si avea o fire hotarata. Timp de mai multi ani, ea a indeplinit la Diveevo sarcina ingrata de iconoama si cunostea bine situatia in care se gasea manastirea. Banii pe care Ivan Tihonovici ii colecta la Sankt-Petersburg, prin mijlocirea surorilor pe care le trimitea in capitala sa invete pictura, dispareau fara sa ajunga vreodata la destinatie. Cheltuielile nechibzuite pe care le facea “vizitatorul strain” impovarau bugetul. Nu numai ca nu avea bani, ci mai facuse si datorii. Adesea surorilor le lipsea chiar si painea.

Noul Ierusalim

Printre numeroasele activitati ale “pictorului” Ivan Tihonovici, Letopisetul manastirii Serafimo-Diveevski aminteste la capitolul XXVIII: “Despre presupusa oranduire in apropiere de manastirea Serafimo-Diveevski a unui schit deosebit”. Ivan Tihonovici, dupa cum este cunoscut, a avut intentia de a construi la trei verste de manastirea Diveevo, in directia Pustiei Sarovului, un schit dupa exemplul Preacuviosilor Antonie si Teodosie de la Pecerska, si aici sa fie manastirea parintelui Serafim si alui, cu 12 porti, dupa asemanarea schiniei ceresti.

In 1850 el a construit acolo o chilie pentru sora econoama Tatiana Burjumova, in manastirea careia isi petrecea tot timpul, insa egumena Ladijenskaia a hotarat ca aceasta chilie nu este folositoare si a daramat-o.

Din materialele adunate de cercetatori, in legatura cu ancheta inceputa de Sfantul Sinod, s-a vazut ca constructia acestui schit a fost recunoscuta de persoane intelepte si experimentate in viata duhovniceasca ca nefolositoare. In afara de aceasta, nicaieri in Biserica Ortodoxa, nici in Rasarit, nu a fost permisa oranduirea unui schit de femei.

Proiectul oranduirii acestui schit, dupa cum se vede din ancheta, ii apartine propriu-zis lui Ivan Tihonovici (parintele Ioasaf), dar nu-i este strain nici episcopului de Nijegorodsk.

In vederea tuturor acestor ratiuni Sfantul Sinod hotaraste:

1) a-l obliga pe p. Ioasaf prin iscalitura cu preintampinare aspra sa inceteze orice amestec in treburile manastirii Diveevo;

2) a instala o supraveghere vigilenta asupra lui Ioasaf

3) a instiinta conducerea eparhiala din Nijegorodsk ca Sfantul Sinod nu aproba si nu binecuvinteaza oranduirea unui schit osebit langa manastirea Diveevo.

Mitropolitul Serafim (Ciceagov), autorul Letopisetului manastirii Serafimo-Diveevski conchide ca “a construi o cetate cu 12 porti, dupa asemanarea Ierusalimului Ceresc, este un vis in afara judecatii sanatoase“.

(In lumina ultimelor profetii ale Sfantului Serafim descoperite o data cu cea de-a doua aflare minunata a moastelor sale, putem vedea ca Ivan Tihonovici a incercat sa discrediteze lucrarea Maicii Domnului si a Sfantului Serafim de la Diveevo. In timpurile noastre construirea unor temple de tip “Noul Ierusalim” a luat un avant nemaipomenit. Organizatia americana Templul Intelegerii Reciproce, aparuta in 1960 ca Asociatie a Religiilor Unite, isi propune drept tel “construirea unui templu simbolic in diferite parti ale globului”- in perfecta concordanta cu doctrina franc-masonica. De atunci a fost construit un templu dupa asemanarea schiniei ceresti in Florida, langa Disneyland, in Polonia de catre vizionarul Karol, in Coreea de Sud si, probabil, in alte locuri. La Konakovo, o suburbie a Moscovei, se construieste Ierusalimul Alb. In Romania avem, dupa cum se stie, Noul Ierusalim de la Pucioasa-Glodeni, dar si manastirea Vladimiresti, care pretinde la rolul de Diveevo al Romaniei.) [Nota red.]

Elisaveta incerca sa se descurce din aceasta situatie grea. Calma, ordonata, blanda cu surorile, ea se bucura de dragostea si respectul tuturor. La Diveevo surorile au inceput sa respire mai usor, cand alta stire ingrijoratoare s-a abatut asupra bietei comunitati: noul episcop de Nijni-Novgorod, despre care se zvonea ca este de partea lui Ioasaf, va veni in curand la Diveevo ca sa primeasca fagaduintele egumenei cu prilejul transformarii, decretata prin Sfantul Sinod, a vechii comunitati mixte intr-o manastire regulamentara.

Era in luna mai, la mai putin timp dupa Pasti. Vladica a venit noaptea, pe timp de furtuna. Dimineata, chiar inainte de a merge la biserica, a convocat-o pe Elisaveta Usakova, dandu-i ordin sa paraseasca manastirea si sa mearga ca egumena la manastirea Davidovo.

Mirata, Elisaveta tacea.

- Pentru ce taceti?

- Nu va inteleg, Prea Sfintite.

- Va spun ca trebuie sa parasiti Diveevo si sa mergeti la manastirea Davidovo, care este dezorganizata. Veti face ordine acolo.

- Imposibil, raspunse calm Elisaveta.

Vladica se supara rau de tot. Razboiul era declarat. Elisaveta a fost socotita nebuna.

Nebunie pentru Hristos

“O, de mi-ati ingadui putina nebunie!” – suspina Sfantul Apostol Pavel (II Cor. 11, 1).

Sfantul Serafim de Sarov era oare un nebun pentru Hristos? Indignati, traditionalistii vor striga: “Nu! Parintele Serafim a fost un exemplu de calugar, un fiu supus al Bisericii, asta a fost el!” Dar,ca si nebunii intru Hristos, Parintele Serafim dispretuia confortul cel mai elementar, manca buruieni si se deda uneori la niste amuzante si inofensive excentricitati care-i exasperau pe confratii sai din manastire.

Cu toate acestea, punctul sau de vedere cu privire la nebunia pentru Hristos era unul dintre cele mai severe. “Cei care iau asupra lor nebunia pentru Hristos, fara o chemare speciala din partea lui Dumnezeu, alearga direct spre pierzanie. Printre astfel de nebuni (iurodivie) care, simuland nebunia se tarasc dintr-un sat in altul, cu greu ai putea gasi macar unul care sa nu fie dus in ispita de diavolul si sa nu piara. Parintii din vechime nu ingaduiau nimanui sa se joace de-a <<nebunii>>. In vremea mea unul singur a voit sa incerce – si in timpul slujbei a inceput sa miaune ca o pisica. Parintele Pahomie a poruncit sa fie scos afara imediat, mai intai din biserica, apoi din curtea manastirii. Sunt trei cai pe care nu le putem urma fara a avea o chemare speciala: a pustniciei, a staretiei si a nebuniei pentru Hristos“.

Deci se vede ca Sfantul Serafim de Sarov ii inalta pe acesti nebuni pentru Hristos pe culmile cele mai inalte. El insusi fiind prooroc, Parintele Serafim se slujea de acesti <<mici prooroci>> pentru ca, atunci cand el nu va mai fi, ei sa poata lucra in locul sau.

Ca si cei din Vechiul Testament, acesti din urma profeti trebuiau sa uluiasca imaginatia populara prin diferite procedee iesite din comun. Isaia, se stie, s-a plimbat cu totul gol timp de trei ani; Ieremia a purtat un jug pe umerii lui pentru a prezice robia lui Israel; Iezechiel a facut o spartura in zidul casei sale, ca sa iasa din ea, purtand o boccea, pentru a arata locuitilor din Ierusalim ceea ce-i astepta, “caci Eu am facut o pilda din tine pentru casa lui Israel” (Isaia 20, 2-4; Ierem.25; Iez.13, 1-7). Casatoria nenorocita a lui Osea n-a fost decat o pilda a casatoriei lui Iahve cu poporul sau necredincios.

Cuvintele tainice ale nebunilor pentru Hristos, actiunile lor simbolice, cat si darul lor de a povesti viitorul apartine profetilor. Nu numai ca trebuiau sa faca cunoscuta voia lui Dumnezeu, ci chiar ei insisi erau “un semn“. Ca si confratii lor biblici, ei aratau uneori viitorul in figuri, mimandu-l. sub un chip respingator, luat de bunavoie, ei ascundeau darurile Duhului Sfant pe care ei singuri le tradau prin claritatea ochilor si prin limpezimea extraordinara a privirii.

(…)

Parascheva Ivanovna

Intr-o alta aripa a cladirii, batrana Parascheva Ivanovna, sora micutei Maria, preferata Staretului, era ea insasi in “prada” unei nebunii profetice.

Ajutand-o intr-o zi sa coboare dintr-un car cu fan, Staretul ii zise: “Tu stai pe un loc mai inalt decat mine. Catre sfarsitul vietii tale, tu vei fi nebuna pentru Hristos. Cand vei vedea izvorul tulburandu-se, vei sti ca a sosit momentul. Atunci sa n-ai teama. Spune adevarul. Striga cat te tine gura: <<Antihristul! Antihristul!>> Apoi vei muri“. Ducandu-se la Sarov pentru a se ruga la mormantul Staretului, cu cateva zile inainte de venirea episcopului, Parascheva a mers la izvor sa scoata apa. Izvorul care intotdeauna era limpede, deodata s-a tulburat. Proiectate parca de o putere nevazuta, firicelele de nisip si pietricele se ridicau de la fund la suprafata. Speriata, batrana calugarita privi in jurul ei ca sa inteleaga cauza acestui fenomen neobisnuit, cand o zari pe sora Lucheria, adepta plina de ravna a lui Ioasaf, coborand la izvor. Batrana a inteles. Venise deci clipa de a spune adevarul. Parascheva si-a amintit cuvintele Staretului: “Apoi tu vei muri“.

- Adio, Ilie, zise ea unui frate din Sarov, care venise la izvor. Nu te voi mai vedea.

La adunarea care a urmat, in prezenta tuturor surorilor si a lui Ivan Tihonovici, Parascheva, imbracata intr-o piele de oaie intoarsa pe dos, i-a spus tot adevarul episcopului, facand un taraboi intr-a ei, in timp ce Pelaghia “se razboia” in chilia ei.

“Feriti-va de prorocii mincinosi care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori. Dupa roadele lor ii veti cunoaste” (Mt.8, 15-16).

In plina actiune

Istorii de femei exasperate? In manastire ele n-au fost interpretate astfel. Gesturile, in aparenta bizare, a unor nebuni pentru Hristos, devin lesne de inteles, daca vrem sa-i credem ca ei pornesc razboi impotriva duhurilor intunericului, avand insusirea sa vada, inca de pe pamant, demonii ca si ingerii. Vasili Blajenii, se stie ca arunca cu pietre in peretii bisericilor, de care se agatau demonii cei alungati de la Sfanta Liturghie, in timp ce tot el saruta pragul caselor de desfranare, unde plangeau ingerii pazitori pentru cei ce se gaseau inauntru. Incercarea lui Ivan Tihonovici de a o plasa pe “creatura” sa, sora Lucheria, in locul maicii actuale ca sa conduca, prin mijlocirea ei, comunitatea, nu putea fi explicata altfel, decat printr-un asalt al celui rau asupra gradinii Maicii Domnului. Iar reprezentantele Staretului, “nebunele”, au reactionat.

Toate mergeau din rau in mai rau. Episcopul a declarat ca a doua zi, dupa liturghie, se va trage la sorti. “Daca soarta va cadea pe sora Lucheria, cele care vor refuza s-o accepte ca egumena vor fi date afara”.

Cum era si de asteptat, soarta cazu pe Lucheria. In asistenta s-a produs invalmaseala. S-au auzit plansete. O femeie a cazut lesinata. Se soptea ca cele trei bilete, prezentate episcopului, contineau toate acelasi nume. Iata pentru ce se grabise sa puna in buzunar cele doua ramase.

La plecare, episcopul o vazu pe fericita Pelaghia Ivanovna pe marginea drumului, rostogolind niste oua de Pasti, un joc indragit in Rusia de copii. Episcopul a oprit trasura si a coborat.

- Iata, roaba lui Dumnezeu, o prescura pentru liturghia ce urmeaza sa se savarseasca.

Ea si-a intors capul.

- El trebuia sa inteleaga si sa plece, povestea Benedict. Dar nu! Episcopul s-a apropiat din alta parte si, din nou, i-a intins prescura. Ridicandu-se dintr-odata, zvelta si subtire, amenintatoare si infricosatoare, nebuna a urlat, dandu-i episcopului o palma zdravana:

- De ce te amesteci?

Episcopul isi intoarse si celalalt obraz.

- Iti este de ajuns una, raspunse cu dispret Pelaghia Ivanovna si, asezandu-se din nou pe marginea drumului, reincepu sa rostogoleasca ouale de Pasti.

Ne putem inchipui ce zarva a produs aceasta intamplare.

- Vei fi arestata, inchisa intr-o casa de nebuni, ii ziceau Pelaghiei.

- N-am fost niciodata acolo, nici nu voi fi vreodata, a raspuns Pelaghia Ivanovna.

Intr-adevar, intamplarea n-a avut, pentru fericita Pelaghia, nicio urmare neplacuta. Intors la episcopia din Nijni-Novgorod, Vladica Nectarie i-a trimis de mai multe ori binecuvantarea sa, cerandu-i intotdeauna rugaciunile ei. Se gandea oare la psalmul care zice: “Loveasca-ma cel drept: pogoramant este pentru mine; pedepseasca-ma” (Ps.66, 5)? Odata, prin mijlocirea unui pelerin i-a trimis chiar un cadou.

Cat despre fericita Parascheva Ivanovna, aceasta n-a mai trait decat noua zile dupa plecarea episcopului. Asistata de parintele Vasili, inarmata cu cea din urma Impartasanie, ea s-a stins linistita, cum ii prezisese Staretul.

Libertatea fiilor lui Dumnezeu a triumfat asupra Institutiei“.

(“Viata, invataturile si profetiile Sfantului Serafim de Sarov”, Ed. Schimbarea la Fata, Trad.: arhim. Paulin Lecca)

• Cititi si:

Parintele Sofronie despre monahismul cel pururea prigonit

13 Comentarii »

sursa : http://www.razbointrucuvant.ro/