calea-credintei-ortodoxe

Pentru toti crestinii ortodocsi de pretutindeni !

6.1.11

calea-credintei-ortodoxe: Parintele Iustin despre viata in minciuna si despre perfidia cu care este ucis astazi omul din lume

calea-credintei-ortodoxe: Parintele Iustin despre viata in minciuna si despre perfidia cu care este ucis astazi omul din lume
Publicat de milostenia la 15:22
Trimiteți prin e-mail Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire
Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

Sfantul Nicodim Aghioritul - Paza celor cinci simturi

Sfantul Nicodim Aghioritul - Paza celor cinci simturi

Se cuvine a-ti aduce aminte , o, dumnezeiescule si cinstitule crestet , ca Dumnezeu a zidit intai lumea nevazuta , apoi pe cea vazuta , pentru ca sa arate semn de intelepciune mai mare si de mare cuviinta tuturor firilor , precum a zis Sfantul Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu . La urma a zidit omul din suflet nevazut si trup vazut .

CUM ESTE OMUL LUME MARE IN CEA MICA

Il aseaza , asadar , pe om ca pe o lume mica in cea mare , asa cum a spus Democrit , cercetatorul firii omenesti , si asa cum sustin si alti filosofi . Numindu-l pe om , lume mica , il micsoreaza foarte mult , reducandu-l numai la aceasta lume vazuta , circumscriind astfel vrednicia si desavarsirea omului . Insa Dumnezeu l-a asezat pe om ca pe o lume mare in cea mica. (Lume mare) pentru ca are in ea multime de puteri , cele mai alese fiind : cea rationala , simtitoare si voitoare[volitiva], iar (lume mica) deoarece cuprinde numai cele simtite . Ca asa zice acelasi Cuvantator de Dumnezeu in acelasi loc : Pe cea de-a doua lume , adica pe om , o pune ca pe o lume mare in cea mica , adica pe pamant .
Omul este lumea care impodobeste amandoua lumile : pe cea vazuta si pe cea nevazuta - dupa dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului - , este lumea care leaga impreuna amandoua marginile , ale lumii celei de sus si ale celei de jos , facand sa Se arate singurul Ziditor al acestora , dupa cum zice Nemesie .

Maica Domnului , ajuta-ne !


Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare-de-Dumnezeu,
cea pururea-fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstită decât heruvimii
şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii,
care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut,
pe tine, adevărată Născătoare-de-Dumnezeu, te mărim !

Toaca - un ziar naţional de spiritualitate şi atitudine ortodoxă

Se încarcă...

Milostenia este izvorul si imparateasa virtutilor si asemanarea omului cu Dumnezeu

de Avva Dorotei

[…] Meșter destoinic este acela care face faptele bune cu înțelepciune. Că se întâmplă de face cineva o faptă bună, dar, fiindcă nu a făcut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate săvârși, ce zidește azi, surpă mâine, puind o piatră și scoțând două. Cum am zice de pildă: Vine un frate și-ți zice cuvânt de mâhnire sau de tulburare și taci și-i faci metanie: iată; ai pus o piatră. Apoi mergi și spui altui frate: cutare m-a ocărât și mi-a zis cutare cuvânt, iar eu nu numai că am tăcut, dar i-am făcut și metanie. lată că ai pus o piatră, dar ai scos două, căci te-ai fălit. Sau face cineva metanie unui frate din fățărnicie. Această smerenie, fiindcă se face din fățărnicie, nu folosește. Înseamnă a pune o piatră și iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins că el a greșit și numai el este vinovat, zidirea acestuia este bună. Iarăși, altul are tăcere, dar nu pricepere, pentru că socotește că face bine. Iar cel ce se socotește nevrednic să grăiască, acela tace cu pricepere, precum au zis părinții. Un altul se socotește pe sine întru nimic, însă cugetă că face lucru mare, că se smerește adică, neștiind că nu este nimic aceasta, fiindcă nu o face cu pricepere. Iar a se micșora pe sine cu pricepere înseamnă a se socoti mai mișel decât toți, a se numi om de nimic, defăimându-se că nu este vrednic nici a se număra printre oameni.Precum a făcut Moise Arapul zicându-și: „O, piele neagră și încărbunită, tu nu ești om, de ce te amesteci cu oamenii?". Altul slujește unui bolnav și socotește că slujește ca să aibă plată. lată nici acesta nu este cu minte, pentru că, de i se va întâmpla vreo întristare, îndată părăsește lucrul înainte de a-l fi terminat, fiindcă o face cu o anumită socoteală. Iar cel ce slujește cu minte slujește ca să câștige milosârdie și îndurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar întâmpla, fie din afară, fie că însuși bolnavul s-ar porni spre dânsul, suferă fără tulburare, având multă luare aminte în cugetul său, știind că mai mult îi folosește lui bolnavul cu aceasta, decât el bolnavului. Și cu această bună cugetare se ușurează și depatimi, se izbăvește și de război.

Că eu am văzut un frate ce se lupta foarte tare de pofte și, fiindcă slujea cu pricepere unui bolnav de dezinterie, s-a mântuit de război. Spune și Evagrie despre un bătrân mare că a izbăvit pe un frate de nălucirile ce vedea noaptea poruncindu-i să postească și să slujească unui bolnav. Fiind întrebat bătrânul despre aceasta, zicea că acest fel de patimi nu se potolesc cu altceva decâtcu milosârdia. De se va pustnici cineva din trufie sau cu cuget înalt, că adică face faptă bună, unul ca acesta nu se nevoiește cu pricepere. De aceea din te miri ce începe a se scârbi asupra fratelui său și a-lurî, cugetând în sine că este ceva. Acesta cu osândirea fratelui său nu numai că pune o piatră și scoate două, ci este în primejdie a surpa toată zidirea. Iar cel ce se ostenește cu știință nu socotește că face o faptă bună, nici nu vrea să fie lăudat ca un sârguitor, ci se silește prin înfrânare să scape de patimi și, izbăvindu-se de dânsele, se smerește mai mult, temându-se totdeauna de căderea în trufie. Pentru aceasta zic Părinții: „Calea smereniei sunt ostenelile trupești, care se fac cu pricepere".

În scurt, orice faptă bună nu trebuie făcută cu alt cuget, decât ca să o câștigi și să o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, meșter și zidar bun, care poate să zidească casă temeinică. Deci cel ce vrea să ajungă la această bună stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie să zică: sunt mari faptele cele bune, cum putem să le săvârșim?, pentru că cel ce zice acestea, sau nu nădăjduiește la ajutorul luiDumnezeu, sau se lenevește a se ruga pentru vreun bine. Ce faptă bună vreți să o cercetăm ca să vedem că de noi depinde dacă vrem s-o facem? Scris este să iubești pe aproapele tău ca însuți pe tine. Să nu zici cum pot să mă îngrijesc de scârbele lui ca de ale mele? Și mai vârtos de cele ascunse în inima lui, pe care nici nu le văd, nici nu le aud ca pe ale mele?
Nu-ți lăsa mintea să cugete la acestea, nici nu gândi că fapta bună este grea și cu anevoie de făcut, ci caută întâi să crezi în Dumnezeu și pune început bun; descopere-ți cugetul și silința ta Celui Preaînalt, și vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea săvârșirii acelei fapte bune. Însă lucrul peste putință și fără rânduială să nu încerci nici a începe. De pildă: de ar fi o scară cu un capăt pe pământ și cu celălalt în cer, iar tu stând în mijlocul ei ai zice: cum să zbor de la pământ și să mă aflu tocmai în vârful scării? Acest lucru nu-i cu putință și nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdată stai pe loc, silindu-te să nu te pogori jos. Adică nu face întâi rău vecinului, nu-l ocărî, nu-l grăi de rău, nu te scârbi de el, nu-l necinsti și după ce te vei deprinde cu acestea, începe a-ți fi milă de dânsul, a-l mângâia cu cuvântul, apoi să-l și ajutorezi la vreo lipsă ce va avea. În acest chip, câte o treaptă suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la vârful scării. Că, ajutând vecinului tău câte puțin, începi să iubești și binele lui ca și cum ar fi al tău și folosul lui ca al tău. Așa se împlinește porunca care zice: să iubești pe aproapele tău ca pe tine.
[…] Plăcut este când face cineva milostenie fără nici un gând omenesc, ci numai din bunătatea însăși, din milostivirea însăși, atunci când este plăcut. Iar desăvârșire este când face cineva milostenie sau orice altă faptă bună fără îndoială, fără pregetare, fără greutate, ci din toată puterea, cu toată voia și cu atâta dragoste, încât socotește că el se folosește din acea facere de bine și nu că pe altul folosește, iar dând milostenie se bucură ca și când ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socotește că face voia lui Dumnezeu cea bună, plăcută și deplină. Aceasta înseamnă a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negreșit, nu este faptă mai bună ca milostenia, căci aceasta singură poate mântui pe om, precum zice proorocul: „Mântuirea sufletului este bogăția omului". Și iarăși în alt loc: „Cu milostenia șterge-ți păcatele tale". Însuși Domnul a zis: „Fiți milostivi, că și Tatăl vostru cel ceresc este milostiv". N-a zis: postiți, precum postește și Tatăl vostru cel ceresc; nici n-a zis: fiți curați, precum și Tatăl vostru este curat, ci zice: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru cel ceresc este milostiv". Pentru că numai această faptă bună se aseamănă cu Dumnezeu. Încă și în Sfânta Evanghelie unde arată despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie și nemilostivire arată. Cu toate acestea, și aceasta se cuvine să o facem cu pricepere, că scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca să i se îndestuleze țarina cu bogată roadă și Dumnezeu îi blagoslovește țarina și nu iese din scopul lui; altul face milostenia ca să nu i se primejduiască corabia și Dumnezeu o păzește; altul pentru sănătatea copiilor lui și Dumnezeu îi împlinește cererea; altul face numai ca să fie slăvit și Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine și-l cinstește. Și orice voiește fiecare îi dă (când știe că nu i se păgubește sufletul din aceasta). Dar aceștia toți și-au luat plata lor și cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindcă și scopul lor n-a fost pentru folosul cel viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic și fiindcă fiecare din cei de mai sus și-au luat plata pentru milostenia făcută, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este și unul care face milostenie numai ca să scape din munca veșnică. Acesta numai pentru sufletul său a făcut binele, însă nu este precum vrea Dumnezeu, căci încă nu se află în starea fiului, ci ca un argat slujește stăpânului său ca să ia simbrie și să câștige. Așa face și acesta, ca să ia plată de la Dumnezeu. Căci trei sunt stările din care facem binele, precum zice Marele Vasile, după cum v-am mai spus și altă dată: starea slugilor, când facem bunătatea temându-ne de Dumnezeu și de muncă; starea argaților când o facem cu nădejde de plată; sau când o facem pentru însuși binele și pentru dragostea de Dumnezeu; atunci suntem în starea fiilor, căci fiul nu face voia părintelui său de frică și nici ca să aibă plată de la el, ci iubindu-l se silește să-l cinstească și să-l odihnească pentru ca să-l veselească. Așadar suntem datori să facem milostenie pentru însuși acest bine, fiindu-ne milă unul de altul ca de niște mădulare ale noastre; să facem bine altuia ca și cum noi înșine am fi ajutați de el și așa să dăm, ca și cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflăm în starea fiului, precum am zis.

Să nu zică cineva că eu sunt sărac și n-am cu ce să fac milostenie; că, de nu poți da cât bogații aceia de care scrie Sfânta Evanghelie, dă măcar doi bănuți, ca femeia aceea văduvă și săracă, și Dumnezeu îi primește de la tine mai mult decât darurile acelora, iar de nu ai nici atât, milostivește-te spre vecinul tău și-l ajută măcar cu lucrul. Nu poți nici aceasta? Mângâie pe fratele tău cu cuvântul. Nu poți nici cu aceasta să-l ajuți? Cel puțin când se va tulbura fratele tău asupra ta și se va mânia, fă milă cu dânsul și suferă mânia lui, văzându-l supărat de vrăjmașul.

În loc să-i zici un cuvânt ca să-l tulburi mai mult, taci, și cu aceasta miluiești și sufletul lui și-l scoți de la vrăjmașul. Asemenea, de-ți va greși fratele, milostivește-te și-i iartă greșeala, ca să iei și tu iertare de la Dumnezeu, Care zice: „Iertați și vi se va ierta!". Și cu aceasta, faci milă sufletului fratelui tău, iertându-i greșeala cu care ți-a greșit; căci ni s-a dat putere să iertăm unul pe altul la greșale. lată, neavând nimic cu care să miluiești trupul, de vei vrea, poți să miluiești sufletul și faci mai mare milă; căci cu cât sufletul este mai cinstit decât trupul, cu atât și mila făcută de el este mai mare decât cea făcută trupului. În scurt, nimeni nu poate să zică că nu poate să facă milostenie, căci fiecare, după puterea lui și după starea lui, poate face binele, numai să se silească ca ceea ce face să facă cu pricepere, precum am zis, că cel ce lucrează cu pricepere este meșter iscusit și zidește casa lui cu temei. Drept aceea zice și Evanghelia, că înțelepciunea zidește casa ei pe piatră și nu o poate mișca nici un vânt potrivnic. […]

Milostenia este izvorul și împărăteasa virtuților și asemănarea omului cu Dumnezeu

Iannis cel nebun pentru Hristos

_Planeta noastra , Anastasie , este VIA pe care o lucreaza Dumnezeu Cel in Treime . Din nefericire , nu am constientizat aceasta si credem ca putem sa rupem aceasta legatura . Omul a fost inzestrat cu libertatea vointei si poate sa se supuna sau sa se impotriveasca voii Lui Dumnezeu , iar supunerea inseamna implinirea poruncilor si a Legii Lui Dumnezeu , pe cand impotrivirea inseamna incalcarea poruncilor . Cale de mijloc nu exista . Nu poti , de exemplu , sa preadesfranezi vreme de 11 ani cu sora sotiei tale si in acelasi timp sa porti cruce la gat si sa mergi la biserica . Nici sa furi , sa desfranezi , sa minti si in acelasi timp sa sustii ca crezi in Hristos , Anastasie . Ca sa participi la doxologia pe care intreaga zidire o aduce lui Dumnezeu Cel in Treime , trebuie sa te daruiesti Lui in intregime. Patria crestinilor este Cerul , iar nu pamantul . Pe pamant suntem simpli chiriasi aflati in trecere , in vreme ce in Cer suntem mostenitori ai vesniciei . Ochiul lui Dumnezeu priveste zi si noapte inimile oamenilor si vede dorintele lor .Daca esti drept , vei primi plata dreptului . Daca esti nedrept , va veni asupra ta mania lui Dumnezeu si intr-o zi o sa cunosti sabia Sa . Aceasta le spune foarte limpede imparatul si Proorocul David . Problema este, Anastasie , Ce fel de crestini suntem . Am ajuns de parca suntem fierti in apa , ne-a orbit fumul de la tamaia pe care o folosim , ne-am infasurat cu vesmantul infricosatoarei indoieli . Crestin inseamna jertfa . Crestin inseamna sa te saturi vazandu-i pe altii mancand . Crestin inseamna sa te bucuri cand sufletul aproapelui tau se intalneste cu Dumnezeu . Crestin inseamna sa traiesti si sa participi la bucuria si la sporirea aproapelui tau , ca si cum ar fi a ta . Crestin inseamna sa nu iei in seama , asa cum spune David , suferintele , care totdeauna au constituit calea cea mai grabnica care duce la Cer . Crestin esti cand durerea celuilalt este durerea ta . Nu poti sa te numesti crestin si sa fii mason , si iubitor de avere si escroc si nici macar nu trebuie sa ai de-a face cu cei ce s-au lepadat in mod constient de Atottiitorul si au ales sa slujeasca lui mamona si legiunilor de demoni pe care ii atrage dupa el . ( culese din cartea-Iannis cel nebun pentru Hristos _ autor Dionisie A. Makris / publicata la editura Evanghelismos 2010 )

Arhivă blog

  • decembrie (7)
  • ianuarie (17)
  • aprilie (1)

Etichete

  • calculatorul (1)
  • luceafarul (1)
  • minciuna (1)
  • moarte (1)
  • perfid (1)
  • Sf. Calinic (1)
  • Sf.Irodion (1)
widget

Faceți căutări pe acest blog

Totalul afișărilor de pagină

Postări populare

  • VEDERE DUHOVNICEASCĂ Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.
    de un aghiorit necunoscut şi deznădăjduit Cuvântul întăi Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a min...
  • Acatistul Sfantului GHERASIM KEFALONITUL, Izgonitorul demonilor
    (care se praznuieste la 16 august si 20 octombrie) ~~~Rugaciunea se face timp de 40 zile cu post~~~~~ Condacul 1: Pe robul lui Dumnezeu...
  • Atentie la inima rece si la purtarea lingusitoare!
    Dat fiind ca 2008 a fost un an jubiliar al  Sfantului Cuvios Serafim de Sarov , dreptslavitorii sarbatorind   pe 2 ianuarie, 175 de ani  de ...
  • Sfântul Irodion
    Sfântul Prea Cuviosul Părintele nostru IRODION IONESCU Stareţul de la Lainici (+ 3 mai 1900) S-a născut în 1821 la Bucureşti primind numele...
  • Sfantul Cuv. Vasile de la Poiana Marului
    Sfinte Cuvioase Părinte Vasile roaga-te pentru noi! Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a fost unul din cei mai vestiţi dascăli şi l...
  • Fereicirea a V-a: “Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui”
    Care este a  cincea fericire si ce inteles are? “Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui” (Matei 5, 7).  Milostenia sau indurarea ...
  • IANNIS CEL NEBUN PENTRU HRISTOS
    Aceasta carte o puteti gasi la cel mai bun pret , cu ajutorul link-ului de mai jos : Pret: 3,27 RON http://www.evanghelismos.ro/Ianni...
  • Parintele Iustin despre viata in minciuna si despre perfidia cu care este ucis astazi omul din lume
    “In vremea noastra cuvantul s-a degradat .  Omul este masura a ceea ce spune . Imi amintesc, legaturile acestea, realizate prin cuvant, i...
  • Casatoria, cale spre sfintenie - vietile sfintilor casatoriti
    De buna seama, exista mai multe feluri de a închipui dragostea pentru aproapele: monahismul si casatoria sunt, în egala masura, "tain...
  • Adresarea (din 2003) ieroschimonahului Rafail, stareţ atonit: “Nu vă temeţi de cei care omoară trupul, iar sufletul nu-l pot omorî”
    Eu nu sînt decît un neînsemnat şi sărman bătrîn plin de păcate.  Însă conştiinţa mea de păstor al sufletelor, mă sileşte să vă previn asupr...

Pelerini

Sponsori

  • milostenia
  • milostenia

SFANTUL SIMEON NOUL TEOLOG IMPARTASANIE CU SAU FARA VREDNICIE

Fara experienta Slavei, Hristos e doar un profet iar Euharistia simpla pâine

Iar daca nu asa stau lucrurile si nu ne facem partasi înca fiind în trup de bunatatile cele vesnice, nici noi, cei alesi, nu primim harul, de aici urmeaza ca si Hristos Însusi e doar un profet si nu Dumnezeu. Si toate pe care le spune Evanghelia Lui sunt o profetie despre lucruri viitoare, si nu un dar al harului; si atunci, în chip asemanator, Apostolii au proorocit si nu au împlinit cele proorocite, si n-au luat nici ei, nici n-au împartasit altora. O, ignoranta si întunecarea celor ce sunt asa! Urmeaza ca dupa ei credinta noastra e cuvânt gol, lipsita de fapte. Caci daca harul lui Dumnezeu cel mântuitor s-a aratat tuturor oamenilor [Tit 2, 11] numai în cuvânt si nu în realitate, si daca credem ca asa s-a facut taina credintei noastre, cine e mai vrednic de mila decât noi? [I Co 15, 19]. Iar daca Hristos e Lumina lumii si Dumnezeu, dar credem ca Acesta nu este vazut neîncetat de catre nici unul dintre oameni, cine oare e mai necredincios decât noi?
Asadar, daca Acela e Lumina, iar cei care se îmbraca în El spun ca nu-L simt, în ce ne deosebim atunci de un mort? Iar daca El este Vita, iar noi suntem mladitele [In 15, 5], daca nu cunoastem unirea cu El, atunci suntem neînsufletiti si neroditori si lemne uscate, materie pentru focul cel nestins. Iar daca, dupa cuvântul Sau dumnezeiesc [In 6, 54], cei ce manânca Trupul Lui si beau Sângele Lui au viata vesnica, iar noi mâncând acestea nu simtim în noi nimic mai mult decât hrana simtita, nici nu primim în chip constient [en gnosei] alta viata, atunci ne împartasim cu o simpla pâine, iar nu cu Dumnezeu. Caci daca Hristos este Dumnezeu si om, si sfântul Sau Trup nu e numai trup, ci trup si Dumnezeu în chip nedespartit dar si necontopit, atunci prin trup iar apoi prin pâine El este vazut pentru ochii sensibili, dar prin Dumnezeire e nevazut pentru ochii sensibili fiind însa vazut de ochii sufletului. De aceea si spune altundeva: „Cine manânca Trupul Meu si bea Sângele Meu ramâne în Mine si Eu în el" [In 6, 56]. Si nu a spus ca ramâne în ei si acestia în El, ci „în Mine", adica în Slava Mea, în lumina Mea, în Dumnezeirea Mea; caci spune: „Eu sunt în Tatal si Tatal în Mine, si Eu în voi si voi în Mine" [In 14, 20]. Deci daca toate acestea socotim ca se fac în noi în chip nestiut si nesimtit, oare cine va plânge asa cum se cuvine nesimtirea noastra? Negresit, nimeni. […]


Pâinea cea adevarata si împartasania cu vrednicie si nevrednicie

Si observa aici sensul celor spuse. Daca o faci întru simtire si constiinta [en aisthesei kai gnosei], atunci te împartasesti de unele acestea cu vrednicie; dar daca nu te împartasesti asa, negresit manânci si bei din ele cu nevrednicie. Daca te-ai împartasit în vedere curata [en theoria kathara] din cele din care te-ai împartasit, iata ca te-ai facut vrednic de o masa ca aceea; iar daca nu te-ai facut vrednic, nu te vei alipi si nu te vei uni nicidecum de Dumnezeu. Asadar, sa nu socoteasca cei ce se împartasesc cu nevrednicie de dumnezeiestile Taine ca prin ele se alipesc si se unesc pur si simplu de Dumnezeu Cel nevazut; caci acest lucru nu se va face nicidecum, nici nu se va petrece cu ei vreodata. Fiindca numai cei care în împartasirea dumnezeiescului trup al Domnului s-au învrednicit sa vada si sa manânce cu ochiul si gura mintii si descoperirea Dumnezeirii nevazute într-o atingere spirituala, acestia cunosc ca bun este Domnul [Ps 33, 9], ca unii care nu manânca si beau numai o pâine simtita în chip simtit, ci în acelasi timp în chip spiritual [inteligibil] pe Dumnezeu, hranindu-se cu îndoite simtiri în acelasi timp din una în chip vazut, iar din cealalta în chip nevazut, ei se unesc în amândoua acestea cu Hristos Cel îndoit dupa fire, facându-se concorporali [Efes 3, 6] si co-partasi ai Slavei si Dumnezeirii Lui [I Petru 5, 1]. Fiindca asa se unesc cu Dumnezeu cei ce manânca aceasta Pâine în constiinta si vederea tainei si beau din acest pahar cu suflet si cu inima sensibila; dar cei care fac aceasta cu nevrednicie sunt deserti de darul Duhului Sfânt hranindu-si numai trupul, nu si sufletul.


Împartasirea constienta: unire mistica si Paste eshatologic

Dar sa nu te tulburi, iubitule, ascultând adevarul aratat tie de catre noi. Caci daca marturisesti ca Trupul Domnului este Pâine a vietii care da viata si stii ca Sângele Sau da viata celor ce se împartasesc cu el, si se face în cel care-l bea izvor de apa curgatoare spre viata vesnica [In 4, 14], cum — spune-mi! — împartasindu-te de acestea nu adaugi nimic mai mult sufleteste, ci, chiar daca vei simti poate putina bucurie, dupa scurt timp ramâi iarasi asa cum erai mai înainte, neavând în tine nici un adaos de viata sau izvor tâsnitor, sau vazând vreo lumina oarecare? Caci celor ce n-au ajuns sa treaca dincolo de simtire, pâinea aceasta li se arata în chip simtit ca o simpla bucatura, dar în chip spiritual [inteligibil] ea este lumina necuprinsa si neapropiata; tot asa si vinul e si el în chip asemanator lumina, viata, foc si apa vie. Deci, daca mâncând si bând pâinea dumnezeiasca si vinul veseliei, nu vei cunoaste ca vietuiesti viata cea stricacioasa, ca ai primit înauntrul tau pâinea ca pe o lumina sau ca pe un foc, si ca ai baut Sângele Stapânului ca o apa curgatoare si vorbitoare, daca n-ai ajuns la vederea si împartasirea cu nimic din toate acestea, cum socotesti ca te-ai facut partas al vietii? Cum crezi ca te-ai atins de focul cel neaprins sau presupui ca te-ai împartasit de lumina cea vesnica? Negresit, nicidecum nu s-a facut aceasta cu tine, care esti nesimtitor fata de unele ca acestea. Lumina te lumineaza, si tu esti orb; focul te încalzeste, si nu te aprinzi; viata te-a adumbrit, dar nu s-a unit cu tine; apa cea vie a trecut prin sufletul tau ca printr-o trestie, fiindca nu te-ai gasit vrednic de primirea ei. Deci, primind si atingându-te astfel de cele neatinse si parându-ti-se ca manânci, de fapt nu primesti, nu manânci, nici nu ai în tine însuti nimic din acestea. Caci Cuvântul cel neapropiat, Pâinea care se coboara din cer [In 6, 33], nu se cuprinde în chip simtit, ci mai degraba El însusi cuprinde si Se atinge si Se uneste fara amestecare cu cei vrednici si cu cei bine pregatiti pentru primirea ei.
Daca vei praznui asa, si asa te vei împartasi de dumnezeiestile Taine, toata viata ta va fi o sarbatoare, si nu numai o sarbatoare, ci si un prilej de sarbatoare si un Paste, trecere si iesire din cele vazute spre cele spirituale [inteligibile], unde înceteaza orice umbra, orice închipuire si toate simbolurile de acum si unde ne vom desfata vesnic curati în chip curat de Jertfa cea preacurata în Dumnezeu Tatal si în Duhul Cel de-o-fiinta, privind pururea pe Hristos si fiind vazuti de catre El, fiind împreuna cu Hristos, împaratind împreuna cu Hristos, decât care ssnimic nu e mai mare în Împaratia Cerurilor. Caruia I se cuvine toata slava,- cinstea si închinaciunea împreuna cu Tatal si cu Preasfântul si de-viata-facatorul Sau Duh acum si pururea si în vecii nesfârsiti. Amin.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice si etice (Scrieri 1), editura Deisis 2001, Sibiu.
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

SFANTUL EFREM SIRUL DESPRE DESFRANARE

Nu numai prin departarea de bucate, ci si prin oprirea ochilor, ca sa nu vada desertaciuni, se surpa dracul curviei, ca în ochiul cel neînfrînat este preacurvia, dupa cum si Domnul a marturisit: «Amin zic voua, ca tot cel ce cauta la femeie spre a o pofti pe ea, iata, a preacurvit cu dînsa în inima lui» (Matei 5, 28). Pe aceasta preacurvie o dezradacineaza cel ce îsi are ochiul jos, iar sufletul catre Domnul; si cel ce si-a stapînit pîntecele si-a stapînit si privirea. Caci cumplit vînzator este ochiul cel împrastiat, iar celelalte patimi dintru aceasta se aprind. Iar razboiul privirii chinuieste pe suflet, si cînd este de fata si cînd nu este, arzînd mintea cu pofta.
Adica, ce zic, iubitilor? A auzit cineva dulce glasuire de muzica si a trecut. Apoi a auzit glas de jale; si plînsul a alungat dulcea glasuire a muzicii. Asijderea înca, a gustat cineva miere si apoi a gustat ceva amar, iar amaraciunea a împins afara dulceata mierii din gîtlej. La fel si mirosirea. A mirosit cineva vreo dulceata oarecare, apoi a mirosit si împuticiune rea. Si împuticiunea cea rea a stins dulceata mirosirii. Apoi iarasi, s-a atins cineva de apa rece, dupa aceea s-a atins de apa fierbinte, iar caldura fiebintelii a înlaturat raceala apei. Dar razboiul ochiului celui împrastiat arde pe minte cu pofta, si fiind, si nefiind materia de fata. Înca si visuri naluceste în inima, fiindca dracii zugravesc ispita în cuget si razboiesc mintea, închipuind în imaginatie ispita. Pentru aceasta Proorocul se roaga, zicînd: «Întoarce ochii mei ca sa nu vada desertaciune» (Psalmul 118, 37), ca înselaciunea poftei schimba mintea cea fara de rautate si întru biruirea ochilor este toata osteneala dracilor.
Deci, cînd vine dracul sa închipuiasca ispita si sa zugraveasca în cugetul tau frumusetea vreunei femei pe care ai vazut-o vreodata sau ceva din cele asemenea, adu-ti în mijloc frica de Dumnezeu si gîndul la cei ce dorm în morminte. Gîndeste-te la ziua iesirii tale, cînd sufletul tau se va desparti de trup. Ia în minte înfricosatul si groaznicul glas pe care îl vor auzi cei ce s-au lenevit la lucrurile dreptatii si poruncile lui Hristos nu le-au pazit: «Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, care este gatit diavolului si îngerilor lui, unde este plîngerea si scrîsnirea dintilor, întru întunericul cel mai dinafara» (Matei 25, 41; 22, 13); adu-ti aminte de viermele cel neadormit si de munca cea fara de sfîrsit (Marcu 9, 44). Acestea gîndindu-le si pomenindu-le, pofta dulcetii se va risipi din cugetul tau, precum se risipeste ceara de fata focului, ca diavolii nu pot sta împotriva fricii de Dumnezeu. Ca cel ce nu se împotriveste poftei, ci se raspîndeste cu neînfrînare, slobozindu-si ochii, negresit si-a plecat si cugetul catre patimi. Si, de n-ar fi fost rusinea omeneasca, de multe ori si trupul si l-ar fi stricat.
Deci, de nu se va trezvi unul ca acesta si de nu va pune înaintea ochilor sai frica de Dumnezeu, nu va întîrzia sa-si strice si trupul. Ca acestui drac ce sfatuieste a raspîndi ochii, alt drac îi urmeaza, care fireste cu trupul lucreaza pacatul. Ca daca va vedea cel de al doilea pe cel dintîi ca a putut pleca sufletul spre raspîndire, îndata începe a-l sfatui sa lucreze pacatul si cu trupul. Si începe întru acest fel a sfatui si a zice catre cel biruit de ochi: „Iata, cu voirea ai pacatuit si cu inima ai preacurvit. Acum si din porunca ai cazut si pacatul calcarii de porunca s-a scris tie acum. Deci, acum savîrseste-ti pofta ta, ca aceeasi este si a lucra si a gîndi. Deci, îndulceste-te de pofta ta”.
Dar tu sa nu te pleci socotelilor lui, fiindca zice Apostolul: «Ca gîndurile lui nu ne sunt necunoscute» (II Corinteni 2, 11). Ca întru aceasta voieste sa vîneze sufletul tau. Asculta o pilda pentru aceasta: Un tînar oarecare, avînd trei fecioare iubite, s-a dus într-o tara îndepartata. Si, zabovind el, una din fecioare si-a luat barbat. A doua, biruindu-se, a curvit si a ramas îngreuiata. Iar cealalta fecioara a zis întru sine: De nu m-as rusina de oameni, si eu mi-as lua mie barbat. Si a început fecioara a se naluci în niste gînduri ca acestea. Dar si-a adus aminte de tînarul cel din calatorie, de la care luase arvuna împreuna cu celelalte fecioare. Si caindu-se, a plîns pentru gîndurile rele ce s-au suit în inima ei.
Deci, cînd va veni tînarul, care dintre cele trei fecioare îi va fi lui bine primita? Au nu cea de pe urma care numai a gîndit si nimic rau nu a lucrat? Ci înca s-a si pocait pentru gîndirea cea rea! Pentru aceasta este nevoie a zice dracului celui ce sfatuieste catre fapta pacatului celui fara de lege: Desi cu ochiul am cazut si cu inima am preacurvit, însa pe aceasta inima care a preacurvit cu suspinuri negraite o voi zdrobi, si voi spala cu lacrimi ochiul ce a cazut, ca «inima înfrînta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi» (Psalmul 50, 18). Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Efrem Sirul, Cuvinte sfatuitoare, Ed. Credinta Stramoseasca, 1998
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim


sursa :

http://mantuire.50webs.com/es_curvie.html

Adorarea mamonei (Ρουμανικά, Romanian)


13 Ιουνίου, 2010 — VatopaidiFriend

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica a III-a a lui Matei

Aţi ascultat, iubiţii mei, Sfânta şi Sfinţita Evanghelie. Ce ne spune? Ne spune că nu trebuie să devenim sclavi, sclavi ai “mamonei” (Matei 6, 24). Dar cine este acest ”mamona”?

***

Oamenii de astăzi se împart după credinţă în două categorii. O categorie sunt necredincioşii, cei care zic că nu există Dumnezeu. Să nu credeţi că oamenii de ştiinţă sunt cine ştie ce. Adevăraţii oameni de ştiinţă care au făcut descoperiri, cred în Dumnezeu. Cei de aici, care sug minciuna că nu există Dumnezeu, sunt nişte tineri studenţi care prin mii de chinuri au luat o hârtie şi de atunci au închis cărţile, stau la cafenele picior peste picior, joacă cărţi, fumează, vorbesc în deşert, ruşinos şi porcos. Aceştia zic că nu există Dumnezeu şi încearcă să dezrădăcineze şi din inima altora cea mai nobilă floare, credinţa în Hristosul nostru. Într-un sat, o bătrână de 80 de ani se primejduia să moară. De asta a aflat preotul – păstor bun – şi s-a dus să o grijească.

- Bunică, zice, am venit să te spovedeşti.

- A, eu nu cred; nu există Dumnezeu.

- Dar, tu, femeie bătrână, care într-o clipă te duci, şi spui nu cred? De ce? Cine ţi-a spus că nu există Dumnezeu?

- Am un nepot care studiază la universitate şi mi-a spus că nu există Dumnezeu… Auzi, deci, bunica a ascultat pe nepotul ateu!

Dacă veţi întâlni vreun astfel de om şi vă va spune că nu există Dumnezeu, să-i spuneţi un cuvânt: Dacă mă vei convinge că a ta casă, în care locuieşti, s-a zidit singură, atunci voi accepta că şi această mare casă, care se numeşte Pământ şi Universul a apărut de unul singur. Logica spune că “orice casă e zidită de cineva, iar Dumnezeu este Cel ce zideşte toate”; fiecare casă este construită de către cineva, iar cel care zideşte Lumea este Dumnezeu (Evrei 3,4). Celelalte sunt nebunie, absurditate. “Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!” (Psalmul 13:1).

Aşadar o categorie sunt necredincioşii. Cealaltă? Cealaltă nu sunt necredincioşi. Aceştia la Crăciun şi la Paşti aprind lumânări în biserică şi fac şi câte o rugăciune. Spun că ei cred în Dumnezeu, dar nu cred, spun minciuni. Cred într-un alt Dumnezeu. Cine este Dumnezeul lor? “Mamona”, adică banul, gologanii. Acesta este dumnezeul lumii de astăzi.

Cei care adoră banul lucrează aspru. Nu ca să trăiască şi să-şi câştige pâinea; această muncă este binecuvântată. Aceştia se extenuează, nu pentru că nu au, ci ca să le înmulţească pe cele pe care le au. Au o sută de mii? Să le facă două sute. Au două sute? Să le facă patru sute… Sunt nesătui. Marea poate să spună râurilor: “Ajunge! Nu mai vreau apele voastre!; cimitirul poate să spună: “Nu mai vreau alţi morţi!”, dar lacomii, care îl adoră pe mamona, nu vor spune nicodată: “Îmi ajung cele pe care le am; slavă lui Dumnezeu!”. Lucrează şi duminica, şi în ceasul în care bat clopotele, lucrează şi în Sfânta şi Marea Vineri, lucrează continuu.

Şi doar lucrează? În plus, emigrează, pleacă din patrie. Nu mă refer la cei care nu au terenuri; aceştia sunt obligaţi să plece. Mă refer la cei care pot să trăiască aici, dar se risipesc în cele patru puncte ale orizontului, ca să adune avere, să devină milionari; şi apoi nu le mai pasă de cei de-ai lor de aici. A venit o bătrână în Florina şi cerea milostenie.

- Ai copii?- întreb.

- Am.

- Câţi?

- Patru.

- Unde sunt?

- Unul este în Australia, altul în Toronto, altul în New York, altul…

- Primeşti scrisori?

- Nimic. Cel care are un magazin în Sydney s-a săturat de dolari, dar mamei lui nu-i trimite!…

Oameni neîndurători! Nu dau apă nici îngerului lor. Dacă se mai numesc unii ca aceştia oameni! Cei care adoră pe mamona devin răi; inima lor este ca de piatră. Nu au simţăminte. Sunt ca Iuda; cum acesta L-a vândut pe Hristos pentru treizeci de arginţi, aşa şi aceştia pentru câţiva bani sunt gata să le vândă pe toate. Sunt lacomi de bani. Aceştia sunt adoratorii banului.

Dumnezeul lor este Mamona; tot ce le spune acesta, asta fac. Le spune mamona “furaţi!”? Vor fura. Le zice să se ducă la tribunal să se jure? Pun mâna pe Evanghelie. Le spune să nedreptăţească pe văduvă şi pe orfan? Nedreptăţesc. Le spune să facă război? Fac. (Aceste două războaie mondiale, primul şi al doilea, nu s-au făcut din idealuri nobile şi înalte; s-au făcut pentru cărbuni şi petrol, pentru bani). Le zice să smulgă pâinea de la gura săracului? O fac. Când avea să se deschidă la graniţa elino-sârbă de atunci un mare supermarket, mii de oameni săraci, care aveau mici magazine în Florina, erau în pericol de a rămâne în drum. Oamenii lui mamona au alcătuit o bandă, care s-a numit societate anonimă, şi aceşti 20 – 25 voiau să mulgă toată bogăţia şi-i lăsau pe toţi ceilalţi să flămânzească. Nu luau în calcul nimic, nu-i interesa dacă sărăcuţii vor rămâne pe drumuri. Societăţile multi-naţionale anonime nu sunt nimic altceva decât nişte bande ale mamonei.

Mamona împărăţeşte astăzi şi mulţi şi-au pus nădejdea în el. Bani! – îţi zic. Dar banul poate fi nădejdea noastră? Am cunoscut doi oameni. Erau negustori, aveau magazine amândoi, lucrau şi o duceau bine. Dar a venit criza în comerţ. S-au îndatorat amândoi şi nu aveau nicio drahmă, nici unul, nici altul. Unul, care nu credea în Dumnezeu, a crezut că i-a murit dumnezeul – banul, s-a deznădăjduit, s-a dus şi s-a aruncat în râu şi s-a înecat. Celălalt însă, care credea în Dumnezeu, văzându-se rupt de acum, fără magazin, fără clienţi, fără nimic, şi că băncile îl urmăresc ca să-l prindă, şi-a făcut cruce şi a început din nou lucrul, iar acum trăieşte fericit cu familia lui.

***

Mare lucru este să creadă cineva în Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu este Tată, cum zice Evanghelia (vezi Matei 3, 26); şi precum un tată se îngrijeşte de copil, aşa şi Părintele ceresc se îngrijeşte de toţi copii lui, mici şi mari. Aşa trăim. Dar suntem nemulţumitori. O, falsă societate! Îi dai câinelui un os şi-ţi dă din coadă; omul abia are o buchie în gură, abia ştie să vorbească, şi-L înjură pe Dumnezeu. Nemulţumitori oameni! Dacă cerul nu va ploua, dacă soarele nu va răsări ca să-şi trimită razele, dacă nu va sufla aerul răcoritor, culturile se vor usca, animalele vor muri, veţi deceda. Ce zic? Scoateţi-vă ceasul! Cinci minute fără aer, omul nu trăieşte, vom păţi asfixiere. Ar trebui să avem o rachetă şi pe cel necredincios, care zice că nu există Dumnezeu, să-l băgăm în ea şi să-l trimitem pe Lună. Acolo, nicio pară, niciun măr, nici apă, nici aer nu există; aici Dumnezeu ne dă de toate, şi cu toate acestea rămânem nemulţumitori, nerecunoscători. Va veni ceasul când le vom duce lipsa…

Trăim, pentru că o vrea Dumnezeu. O zice Evanghelia: O pasăre nu cade pe pământ fără voia lui Dumnezeu, un fir de păr nu cade fără voia Lui (vezi Matei 10, 29-30). Toate trăiesc pentru că le conservă El şi cu atât mai mult pe om. Este foarte important ca cineva să creadă în Dumnezeu şi nu în banii necinstiţi.

Cei care cred în ban, şi deci îl au pe acesta drept dumnezeu al lor, se sinucid; nu au alt dumnezeu. Toţi cei care cred în Dumnezeul cel viu nu deznădăjduiesc. Au trecut mulţi ani de când plimbându-mă prin Tesalonic am văzut într-o zi foarte de dimineaţă un bătrânel vânzând zarzavaturi şi pe căruţ cu litere roşii avea o inscripţie: “Are grijă Dumnezeu!”. M-a impresionat şi m-am apropiat de el:

- De ce ai scris pe căruţ “Are grijă Dumnezeu!”?

- Sunt refugiat, zice. În Pont am trăit bine, eram bogaţi. S-a întâmplat însă catastrofa şi am venit goi în Elada. M-am dus la biserică, am îngenunchiat şi am spus: Dumnezeul meu, Tu care hrăneşti păsările şi corbii, nu ne lăsa. Şi am început să muncesc. Am femeie şi cinci copii. Îmi fac cruce, ies şi vând şi astfel trăiesc. Slavă lui Dumnezeu!…

Nu deznădăjdui! Şi chiar dacă te-ar lăsa toţi şi lumea s-ar întoarce pe dos, există Dumnezeu!

“ Şi dacă nu rămâne în lume

Ceva de care să mă sprijin, să stau,

Acolo în înălţime este Dumnezeul meu;

Cum aş putea deci să deznădăjduiesc?”

Aceste lucruri ni le spune Evanghelia. Să le ţinem strâns. Să credem. Să ne astupăm urechile şi să nu ascultăm ce zic ciorile necredinţei, ci să trăim precum vrea Hristos, cel ce este binecuvântat în veci.

† Episcopul Augustin

sursa : http://vatopaidi.wordpress.com/2010/06/13/adorarea-mamonei-%CF%81%CE%BF%CF%85%CE%BC%CE%B1%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AC-romanian/#more-44749

MINUNILE DE LA MALEVI

Undeva în zona Peloponezului, mai sus de Tripoli, se află Mănăstirea Malevi, de maici, foarte frumoasă, care are o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, zugrăvită de Sfântul Apostol Luca. Această icoană este izvorâtoare de mir şi face foarte multe minuni.

În anul 1964, cu douăzeci de zile înainte de a începe să izvorască mir, a ieşit o mireasmă foarte puternică, încât s-a umplut toată zona mănăstirii. Maicile erau oarecum înspăimântate, neştiind la ce să se aştepte. Pe 17 aprilie, în Vinerea Acatistului, au apărut primele picături de mir. Au fost văzute de Maica Teoninfi şi de închinătorii care se aflau în biserică, iar Duminica, după Vecernie, a început să curgă mirul din belşug. Ieşea pe gura Maicii Domnului care se deschidea şi se închidea. Când o deschidea, curgea ca de la robinet, iar când o închidea, se oprea. Mirul trecea prin geamul icoanei ca şi cum nu ar fi existat. Suportul icoanei se umpluse de mir, care era de culoarea cerului, un albastru deschis, dar mireasma era mereu aceeaşi. În ziua următoare au apărut din nou picături, care se prelingeau în jos, pe geam, şi aveau culoarea diamantului. Apoi a început să curgă de mai multe ori pe zi şi culoarea era ca aurul, după cum este şi astăzi, fără să-şi mai schimbe culoarea. Curgea foarte mult mir, încât maicile au adunat o jumătate de borcan şi l-au închis bine, dar a doua zi nu se mai afla nimic în borcan. Uneori curgea aşa mult că ajungea jos şi se prelingea pe marmură. Maicile puneau vată şi-l adunau, apoi îl împărţeau la credincioşi. Lumea venea din ce în ce mai mult.

A venit şi poliţia, a scos lumea afară, au încuiat biserica şi au rămas numai ei înăuntru. Când au ieşit, unul din poliţai povestea că pe când ştergea icoana, Maica Domnului a aruncat mir pe faţa lui. Atunci el a zis: „Cred, Preasfânta mea!”.

Au venit şi de la Mitropolie, au scos icoana din ramă, au şters-o şi s-au încredinţat şi ei de minune.

Mirul curge până în ziua de azi, dar nu tot timpul, iar maicile îl adună cu vată şi-l împart la credincioşi.

S-au făcut şi se fac minuni în toată lumea. S-au vindecat oameni de toate bolile, la care medicii nu mai acordau nici o şansă.

Povestea o călugăriţă că, odată, a simţit prezenţa Maicii Domnului în mănăstire timp de cincisprezece zile. O simţea atât de aproape, de parcă ar fi putut să o atingă. Altădată, pe când s-a întins pe pat să se odihnească, fiind foarte obosită, a auzit o voce zicându-i: „ridică-te”, şi a simţit mireasma mirului atât de puternică, încât a pătruns în interiorul ei. Atunci ea a răspuns: „Sunt foarte obosită!”. Aşa s-a întâmplat şi a doua oară, iar a treia oară a simţit o mână nevăzută care a apucat-o şi a aruncat-o în mijlocul camerei, pe podea. Atunci s-a ridicat şi s-a dus la maica ce avea cheile bisericii şi i-a zis: „Mergem la Maica Domnului!”. „Nu-mi miroase a mir”, a răspuns aceea, dar a insistat şi i-a zis că „este porunca Maicii Domnului”. S-au dus la biserică şi ce să vadă: mirul curgea aşa de mult că ajunsese pe podea, apoi au întors suportul cu icoana şi mirul ţâşnea aşa de tare că ajungea până pe perete şi se prelingea în jos. Tot mirul a fost adunat cu vată.

Aceeaşi maică povestea că odată a simţit că o urmăreşte diavolul şi, intrând în chilie, s-a aşezat pe pat, iar diavolul s-a aşezat alături de ea. Atunci a auzit vocea Maicii Domnului venind dinspre biserică, zicându-i: „Fă-ţi rugăciune, că te urmăreşte duhul necurat!”. Atunci s-a sculat şi a început să se roage, făcându-şi semnul crucii, iar diavolul s-a ridicat şi el de pe pat, i-a apucat mâna şi a lovit-o peste obraz, făcându-se nevăzut. După ce a adormit a văzut un tânăr strălucitor care i-a zis: „Născătoarea de Dumnezeu locuieşte aici!”.

Altădată a apărut pe icoană mirul sub forme de litere şi scria: IC. XPOC, adică Iisus Hristos, după cum este scris pe schimă.

Mirul a apărut în mai multe chipuri: sub formă de tron, de biserică, de parcă ar fi fost pictat de o mână omenească. Un meseriaş văzând această minune s-a speriat şi a devenit un om credincios.

Odată, o maică ce era paraclisieră, s-a dus mai repede să deschidă biserica. Fiind încă noapte, a văzut uşa întredeschisă şi înăuntru lumină multă şi o maică umblând prin biserică. S-a întors la chilie, socotind că a deschis cealaltă paraclisieră, căci erau două. Când a ajuns la chilie, a găsit-o pe cealaltă maică dormind. A trezit-o şi apoi s-au dus împreună la biserică găsind uşa încuiată, iar în biserică întuneric. A venit şi un creştin care dormise în mănăstire şi le-a întrebat pe maici dacă acum deschid biserica, zicând că el s-a trezit puţin mai devreme şi a văzut lumină multă în biserică şi a auzit cântări foarte frumoase şi se gândise că poate au început maicile slujba fără să fi auzit el când s-a tras clopotul.

Într-o zi, două maici se aflau la robinetul din spatele sfântului altar şi se spălau pe mâini. Privind în vale, au văzut o maică urcând treptele. Se gândeau că poate o fi maica Agnia. Între timp, maica ajunsese aproape de ele şi le-a privit. Au văzut că faţa îi strălucea. După ce le-a privit câteva clipe, s-a făcut nevăzută. Văzând aceasta, maicile s-au speriat şi au fugit la chilie. De atunci nu au mai îndrăznit să se spele la robinetul respectiv.

Un închinător pe nume Atanasie, fiind bolnav, tocmai coborâse din autocar şi a văzut o frumoasă monahie care s-a apropiat de el cu blândeţe şi i-a zis: „Nu-ţi fie frică! Te vei face bine!”. După aceea, s-a făcut nevăzută şi, într-adevăr, minunea s-a făcut în clipa aceea, că s-a vindecat de boala care suferea.

Un autocar care venea spre mănăstire în timpul nopţii a rătăcit drumul şi a apucat-o pe un drum prăpăstios. La un moment dat, li s-a arătat o monahie în mijlocul drumului şi i-a oprit, zicându-le: „Întoarceţi-vă înapoi, că nu este acesta drumul”. Şi arătându-le pe unde să meargă, s-a făcut nevăzută, iar autocarul s-a umplut de mireasma mirului. În clipa în care au ajuns la mănăstire şi au văzut icoana de deasupra porţii, au recunoscut în ea pe monahia care li se arătase pe drum.

Un alt închinător, pe nume Apostol, a venit cu un autocar de închinători şi au fost cazaţi la arhondaricul mănăstirii, care se află la o mică distanţă de mănăstire. În timpul nopţii, a fost trezit de mireasma puternică a mirului. Ridicându-se din pat, a ieşit afară şi s-a apropiat de poarta mănăstirii. Pe treptele de la intrare vede o monahie înaltă şi frumoasă, şi cum bătea vântul, îi mişca năframa şi hainele. „Cine este acolo?”, a întrebat Apostol de câteva ori, dar nu a primit nici un răspuns. Afară era ca ziua şi o lumină puternică învăluia tot aşezământul, cu toate că era ora două noaptea. În cele din urmă, a înţeles că nu era o monahie, ci Împărăteasa cerului. A încercat de câteva ori să se apropie de ea, dar mireasma mirului devenea aşa de puternică încât îl îneca şi se întorcea. S-a întors până la colţul mănăstirii, a făcut trei metanii mari, apoi s-a dus la cameră, slăvind pe Preasfânta Stăpână.

Un tânăr pe nume Nicolaie suferea cu splina şi i se umflase tot trupul. A fost dus pe la medici, dar fără nici un rezultat. Mama lui, auzind de icoana făcătoare de minuni şi izvorâtoare de mir de la Malevi, l-a dus acolo cu multă credinţă şi evlavie. După ce s-au închinat la icoana Maicii Domnului şi s-au rugat cu lacrimi, au miruit pe copil cu mir, apoi s-au dus la camera unde au fost cazaţi. Mama copilului s-a aşezat în acelaşi pat cu soacra ei, iar copilul împreună cu tatăl său. Femeia, fiind întristată pentru copil, nu a putut să adoarmă, ci se ruga continuu Maicii Domnului ca să-l facă sănătos. În timpul nopţii, s-a deschis deodată uşa şi a intrat o monahie frumoasă cu o cădelniţă în mână, apoi i-a tămâiat pe copil şi pe tatăl său, iar în cele din urmă şi pe mamă şi soacră. Mama s-a închinat cu evlavie când a tămâiat-o pe ea, făcându-şi semnul crucii. Clopoţeii de la cădelniţă nu se auzeau, iar tămâia avea mirosul mirului de la icoană. Atunci mama copilului şi-a zis: „Atât de mult mir au că pun şi în tămâie!”. După ce a tămâiat, monahia a deschis uşa şi a plecat. Mama copilului s-a gândit că aşa au obiceiul maicile să tămâieze pe creştini în timpul nopţii şi nu s-a speriat. A trezit-o şi pe soacra ei, apoi, după cinci minute, a deschis uşa camerei şi a văzut lumină multă în biserică şi în afara ei. Era o lumină puternică de culoare albăstruie, ca şi cum ar fi fost reflectoare îndreptate spre acoperiş. Mama copilului, văzând toate acestea, s-a întors în cameră şi, trezindu-şi bărbatul, i-a zis:

– Scoală-te! A început slujba la biserică; hai să mergem şi noi!

Soţul i-a răspuns:

– Ce spui, femeie! Nu cred că a început aşa devreme; maicile mi-au spus că încep la cinci dimineaţa, că astăzi e Duminică.

– Hai să vezi luminile de afară. Mai devreme a venit o monahie şi ne-a tămâiat, a zis femeia.

– Poate ai visat! Ce să caute maicile noaptea prin camere ca să tămâieze?

– Eu nu am reuşit să dorm deloc; m-am rugat tot timpul pentru copilul nostru. Întreabă şi pe mama, că mai întâi am trezit-o pe ea şi apoi am ieşit împreună afară.

– Da, aşa s-a întâmplat, a confirmat mama lor.

Au ieşit cu toţii afară şi peste tot domnea liniştea şi întunericul. Atunci au înţeles că au fost vizitaţi de Maica Domnului şi erau ferm convinşi că copilul lor se va face sănătos. Şi, într-adevăr, copilul s-a însănătoşit şi rezultatele analizelor au ieşit bune. Au mulţumit Maicii Domnului şi ca semn de mulţumire, au dăruit o icoană îmbrăcată în argint.

În Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul o maică s-a îmbolnăvit foarte grav. Avea doar 24 de ani şi se numea Veronica. La început avea dureri de cap, apoi a început să o doară mâna dreaptă. Maicile au dus-o la un spital din Atena unde a stat patru luni şi jumătate şi, cu toate străduinţele medicilor, nu s-a văzut nici o îmbunătăţire. A fost adusă din nou la mănăstire, dar situaţia se înrăutăţea pe zi ce trecea. A fost dusă din nou la spital, dar, după o perioadă, medicii au spus că nu mai au ce-i face, deoarece nu mai are mult de trăit şi dacă vor, maicile pot să o ia la mănăstire.

Îi paralizase picioarele, o mână, iar capul nu mai putea să-l ridice. Permanent avea crize, iar temperatura nu scădea sub 39°. Doctorii au zis că măduva picioarelor se topise, transformându-se într-un lichid. Maica stareţă, împreună cu toate maicile, ştiind că nu mai are mult de trăit, s-au hotărât să o tundă în schima mare.

Dar iată ce ne-a povestit chiar maica Veronica:

„Era în Duminica Ortodoxiei, având o criză şi dureri mari, am văzut-o pe fosta stareţă a noastră care adormise întru Domnul. A venit la mine, m-a luat în braţe şi m-a dus într-o biserică a Maicii Domnului din Patra. În biserică era o Doamnă preaslăvită. Stareţa m-a lăsat într-un colţ şi s-a dus la acea Doamnă, pentru a vorbi cu ea. Am auzit şi eu discuţia lor. Stareţa a întrebat-o: «Doamna mea, ce se va întâmpla cu acest copil şi ce va fi cu crizele?». «Nu fi supărată, aceste crize nu o să le mai aibă». «Vai ce bucurie! a zis stareţa. Dar febra şi durerile de care suferă aşa tare, ce va fi cu ele?». «Să facă puţină răbdare; nu vezi cât se întristează maicile pentru dânsa? Ia gândeşte-te, dacă o vom lua, cât se vor mâhni! Nu fi tristă; nu va păţi nimic!». Şi zicând acestea, a plecat fără să o mai văd.

Apoi, fosta stareţă s-a întors spre mine şi a zis: «Copilul meu, să-i spui stareţei să facă cât mai repede ceea ce s-a hotărât, deoarece va ajuta mult. Ai grijă să nu uiţi ce ţi-am spus». Era vorba despre tunderea în schima mare, dar eu nu ştiam, deoarece în ultimele zile suferisem atât de mult de pe urma durerilor, încât nu mai ştiam ce se întâmpla în jurul meu şi nu mai recunoşteam pe nimeni. Durerile au continuat, iar doctorii au zis maicilor că duminică voi muri.

Sâmbătă am avut dureri foarte mari, iar pe la patru după-amiază am rugat-o pe maica Euniki să-mi facă o injecţie calmantă şi, în curând, am adormit. Nu după mult timp am auzit bătaie în uşă, dar nu am răspuns. M-am gândit în sinea mea: «Oare maica Euniki nu le-a spus că sunt obosită şi vreau să mă odihnesc? Oare cine să fie? m-am întrebat».

Deodată se deschide uşa şi văd intrând o Doamnă preaslăvită, un episcop şi un bărbat înalt care era îmbrăcat cu o manta (astăzi nu se mai obişnuieşte să se poarte aşa ceva). Doamna, văzându-mi privirea mirată, mi-a zis:

– Cred că te întrebi cine suntem şi de unde venim la ora aceasta. Eu sunt de la Mănăstirea Malevi şi de acolo vin, iar Preasfinţitul este Sfântul Nectarie din Eghina, iar el este ucenicul cel iubit al Domnului nostru şi locuieşte aici, este ocrtotitorul vostru.

Între timp, s-a apropiat de mine şi mi-a zis:

– Eu am venit şi duminică. Aveam de gând să vin peste câteva zile ca să te ajut, dar ştiind că mâine vei lua schima mare, m-am gândit să vin astăzi şi să te ajut să te ridici, ca să poţi să-ţi începi rânduiala ta şi să te pregăteşti.

– Eu, Doamna mea, nu pot să stau pe picioarele mele, nu pot să mă mişc. Vin câte două-trei maici şi nu pot să mă facă bine. Dar dumneavoastră cum o să mă ajutaţi? Cum pot să-mi fac rânduiala mea, dacă mă doare aşa de tare?

– Copilul meu, de multe ori când copilul are o durere, un necaz, inima mamei doare şi mai mult. Pe mine m-au strigat atâţia copii pentru tine şi inima mea m-a durut. Chiar dacă Dumnezeu avea în planul Lui să te lase mulţi ani la pat, eu m-am rugat Stăpânului Hristos să vin să te vindec astăzi, pentru că inima mea nu mai suporta. Oare nu crezi în puterea lui Dumnezeu?

– Cred, i-am zis eu.

– Cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu, mi-a răspuns ea.

– Atunci de ce, Doamna mea, nu m-aţi făcut bine când aţi venit cu câteva zile în urmă, după cum mi-aţi spus?

– Nu te-am făcut bine, a zis Doamna, pentru că lumea ar fi zis că criza prin care ai trecut te-a adus la sănătate când ţi-ai revenit. De aceea am lăsat pe astăzi, ca să se slăvească mai mult numele lui Dumnezeu.

În chilie aveam un dulăpior şi pe el aveam diferite iconiţe. Ducându-se, Doamna a luat o iconiţă şi venind lângă mine, a zis:

– Uite! Ia această iconiţă ca să înţelegi cine sunt!

Era a Maicii Domnului de la Malevi. În continuare mi-a zis:

– Veronico, acum ai să-mi aprinzi candela?

Asta mi-a zis-o pentru că atunci când eram în spital, am văzut în somn că mă aflam pe un loc înalt şi necunoscut. Era o bisericuţă a Maicii Domnului. Am vrut să merg, dar nu am putut şi atunci am zis: «Preasfânta mea, dacă nu mă faci bine, nu-ţi voi mai aprinde candela». Pentru aceasta mi-a zis cele de mai sus.

Atunci eu, ca şi cum mi-aş fi revenit, am strigat:

– Preasfânta mea, tu eşti?

Zicând aceasta, s-a întors zâmbind, şi apoi a dispărut. În momentul acela revenindu-mi, nu-mi dădeam seama dacă am dormit sau nu, dar am văzut în mâinile mele iconiţa Maicii Domnului de la Malevi. Această iconiţă mi-o adusese un arhimandrit, pe când eram bolnavă în spital.

După ce mi-am revenit, m-am ridicat în picioare, iar în clipa aceea trecea prin dreptul geamului meu maica Nectaria. Am strigat-o să vină înăuntru. În clipa aceea, am sărit în picioare şi am îmbrăţişat-o, înţelegând că s-a făcut o minune cu mine.

Atunci maica Nectaria s-a dus să vestească şi maicilor minunea, dar nu era de găsit niciuna, căci erau toate la Vecernie. În cele din urmă s-a dus în biserică şi a strigat: «Maicilor, veniţi! S-a făcut o minune cu maica Veronica! Este complet sănătoasă!».

Când au venit să mă vadă, eu stăteam în uşă, iar ele au început să plângă şi se pierdeau de emoţie. M-am dus în biserică şi am stat la Vecernie, iar când am ieşit, au tras clopotele ca să-i mulţumim Maicii Domnului. Au fost anunţate rudele şi toţi cunoscuţii. Apoi s-a făcut Acatistul Maicii Domnului şi alte slujbe de mulţumire. În ziua următoare am fost tunsă în schima mare, primind numele de Magdalena”.

După câteva zile a mers toată obştea de la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul, împreună cu maica Magdalena, la Mănăstirea Malevi, ca să mulţumească Maicii Domnului pentru minunea făcută.

Următoarea minune o vom scrie după cum a fost povestită de persoana cu care s-a făcut:

„Mă numesc Kiki Cozma, am 26 de ani şi locuiesc în Atena împreună cu soţul meu şi cu cei doi copii ai noştri. Pe data de 18 aprilie m-am îmbolnăvit foarte grav. Simţeam că puterile mă părăsesc, aveam friguri înfricoşătoare şi febră foarte mare; de asemenea aveam şi dureri groaznice. Doctorul de familie mi-a dat un rând de antibiotice, dar fără nici un rezultat, apoi am urmat şi altele cu un efect mai puternic, dar degeaba.

Soţul meu, văzând că nu este nici o portiţă, m-a luat în braţe, a coborât scările, m-a urcat în maşină şi m-a dus la spital. Acolo m-au consultat, m-au cercetat, dar rezultatul era acelaşi. Am început un nou tratament; mi-au făcut injecţii, iar la un moment dat îmi introduceau câte zece în ser pentru a fi amplasate în venă. După cum spuneau doctorii, mi-au făcut cele mai puternice antibiotice. Cu toate acestea, nu am simţit nici o ameliorare. Am avut cei mai buni doctori, dar în zadar.

De la un timp, nervii au început să-mi cedeze, iar răbdarea să mi se termine. Doctorul şef al spitalului spunea că dacă ar fi trecut el prin ce am trecut eu, s-ar fi aruncat pe fereastră.

După un timp, am simţit că trupul meu miroase numai a medicamente, iar febra se menţinea permanent între 38-40°. A sosit şi timpul ca, după patru luni de tratament, medicii să-mi spună că nu mai au ce face şi că le pare rău.

Soţul meu m-a luat acasă. Am văzut că nici ştiinţa, nici banii nu mi-au putut reda sănătatea. Ne gândeam să mergem în Anglia, în Germania, în Canada, dar nădejdile noastre erau puţine.

Însă de mult timp, soţul meu insista să mergem la Mănăstirea Maicii Domnului de la Malevi, unde se afla icoana izvorâtoare de mir. Eram cam la cinci ore de mers cu maşina din Atena. Nu mă simţeam în stare să călătoresc atâtea ore. De aceeaşi părere erau şi mama şi soacra mea, dar soţul meu insista mereu să mergem.

Pe 20 iulie, soţul meu a hotărât că trebuie să mergem. M-a luat în braţe şi m-a aşezat în maşină. Atunci aveam 40°. După mai multe ore de călătorie, am ajuns la marele meu doctor, la Maica Domnului de la Malevi. Am intrat în biserică şi ne-am rugat Maicii Domnului; ne-au miruit cu mir, apoi, când am ieşit din biserică, mi-am pus termometrul şi aveam 36,5°. Pentru prima dată, după atâtea luni, febra mi-a scăzut şi am început să mă simt mult mai bine. În scurt timp, febra mi-a trecut, iar eu mi-am revenit şi am putut să mă plimb în jurul mănăstirii, deşi cu puţin timp înainte nu mă puteam ridica din pat.

Minunea s-a făcut. Numai eu ştiu cum am fost înainte. Ai mei mă plângeau ca pe o moartă. Acum pot să spun, cu toată puterea sufletului meu, că mă simt bine şi aceasta o datorez Maicii Domnului, protectoarea mea.

Pecetluirea acestei minuni a fost în felul următor: Când am plecat spre mănăstire, am făgăduit că vom sta trei zile acolo. După ce m-am făcut bine, soţul meu, fiind foarte entuziasmat şi fără să spună nimic, s-a gândit să se ducă în satul Sfântul Nicolae, unde se născuse el. În ziua următoare s-a apropiat de el o maică şi l-a întrebat dacă vrem să plecăm sau nu, apoi a continuat, zicând că a văzut pe soţul meu în somn, că a telefonat să vină un taxi ca să plece. În timp ce-l vedea, a auzit vocea Maicii Domnului, zicându-i: „Să-i spui că eu i-am îndeplinit rugămintea, iar el de ce vrea să plece?”. Atunci soţul a recunoscut că se gândea să plece, dar auzind ce a zis Maica Domnului, n-a mai plecat, ci a rămas trei zile, aşa cum făgăduise.

Până aici a fost povestirea ei. După această minune, au devenit foarte buni creştini şi vin regulat la biserică, aducând daruri.

O fată din Cipru, din oraşul Lemesu, ne povesteşte:

„Am avut un vis. Am văzut că zburam şi am ajuns pe un munte. De acolo, am coborât puţin mai jos, unde se afla o mănăstire. Acolo, aproape de poartă, am văzut un călugăr bătrân ţinând în mână un baston. Părea foarte supărat şi mişca bastonul ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva să-l pedepsească. M-am apropiat de el, i-am cerut binecuvântare şi l-am întrebat: «Părinte, unde mă aflu, că m-am rătăcit?». Iar el mi-a răspuns: «Copilul meu, nu ştii unde te afli? Eşti la Mănăstirea Malevi!».

Auzind acestea, m-am bucurat şi am vrut să mă duc să mă închin la Maica Domnului în biserică, dar când m-am apropiat, am auzit un bocet, ca şi cum cineva ar fi plâns sfâşietor. Am văzut o monahie care era pe o masă mare, şi care s-a ridicat când m-a văzut şi mi-a zis: «Bine ai venit, copilaşul meu!», şi, îmbrăţişându-mă, m-a sărutat. Apoi, scoţându-mă afară, a zis: «Nu aici ai să te închini harului meu!», şi mi-a arătat un loc mai sus, unde era o icoană a Maicii Domnului înconjurată de patru stâlpi, având deasupra ca un acoperiş provizoriu din pânză. «Acolo ai să vii să te închini harului meu», a zis ea. În acelaşi timp, Maica Domnului mă ţinea de mână.

Pe când vorbea cu mine, a venit un om care avea părul şi faţa roşcate şi a vrut să-i sărute mâna Maicii Domnului, dar ea nu l-a lăsat şi i-a zis: «Pleacă, pleacă de aici!» şi întorcându-se spre mine, a zis: «Copilul meu, nu l-am lăsat să-mi sărute mâna pentru că vin şi mă supără». Atunci mi-am zis: «Dar ce, eu sunt aşa vrednică de mă iubeşte?». Şi pe când înaintam noi, a venit lume multă şi, când m-au văzut, s-au împins cu putere în noi şi m-au aruncat la pământ. Atunci le-am zis: «Bine, pe mine m-aţi aruncat jos, dar pe Maica Domnului de ce aţi împins-o?». În clipa aceea, Preasfânta s-a întors spre mine şi mi-a zis cu plângere: «Vezi, copilul meu, cum vine lumea şi mă supără?».

Apoi m-a luat şi am urcat mai sus şi mi-a zis: «Ai grijă, copilul meu! După ce te vei căsători să te duci la doctor, că vei avea o mică boală, dar să nu-ţi fie teamă, că eu voi fi alături de tine şi apoi vei face şi copii». După care mi-a arătat doi copii şi mi-a zis: «Aceştia sunt copilaşii tăi!» şi mi i-a dat. Şi aşa m-am trezit.

Imediat după acestea am trimis o scrisoare la Mănăstirea Malevi şi am cerut să mi se trimită vată cu mir. În scurt timp, am primit răspuns întristător, că mănăstirea a fost prădată, furându-se toţi banii şi odoarele de preţ. Atunci am înţeles de ce era supărată Maica Domnului, iar bătrânul călugăr stătea cu bastonul vrând parcă să-i pedepsească. Mai târziu am priceput că bătrânul era Sfântul Nil, izvorâtorul de mir, care are o bisericuţă în curtea mănăstirii zidită în cinstea lui.

După un timp m-am căsătorit şi apoi m-am dus la doctor, după cum îmi spusese Maica Domnului. Şi, într-adevăr, mi-au găsit un început de cancer la piept. M-am operat şi am fost vindecată complet cu ajutorul Maicii Domnului. De acum aştept şi copiii pe care mi i-a promis Măicuţa mea cea dulce”.

După câţiva ani, această femeie a venit la Mănăstirea Malevi să mulţumească şi să se închine Maicii Domnului. Venind, a recunoscut locurile pe care le văzuse în vis. În locul în care văzuse icoana care avea pânză deasupra, ca un acoperiş, acum se construieşte o nouă biserică.

Maica Domnului a dăruit mulţi copii la familiile care nu puteau avea. Odată, a venit o femeie şi s-a rugat la icoana Maicii Domnului ca să-i dăruiască un copil. După ce s-a rugat un timp, maicile au miruit-o şi i-au dat şi vată cu mir. Dar ea a insistat să-i dea o aţă înmuiată în mir cu care să se încingă. La insistenţele ei, maicile i-au împlinit dorinţa.

La scurt timp după ce a plecat de la mănăstire, a rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit a născut un copil sănătos. De atunci maicile dau la toate femeile care doresc să aibă copii o aţă înmuiată în mir, dar au de făcut trei făgăduinţe în faţa Maicii Domnului: că vor naşte toţi copiii pe care îi va da Dumnezeu, că vor deveni bune creştine şi că-şi vor împlini îndatoririle pe care le au.

Doamna Ianula din Cipru povesteşte:

„În urmă cu 11 ani, pe când eram numai logodită cu Dimitrie, am aflat de la o cunoştinţă de mirul de la Malevi şi mi-am dorit să am şi eu o bucăţică de vată cu mir. Am scris câteva rânduri şi am pus scrisoarea şi banii într-un plic, după care le-am băgat într-o sticlă de plastic cu destinaţia Mănăstirea Malevi. L-am luat pe logodnicul meu şi ne-am dus la malul mării, aruncând sticla în mare, zicând în acelaşi timp în gândul meu: «Dumnezeu, cu puterea Lui, să o ducă la mănăstire!». După aceea ne-am întors la ale noastre, dând uitării acest fapt.

După zece zile am primit o scrisoare într-un plic în care se afla vată cu mir dimpreună cu aţa înmuiată în mir pe care o cerusem, căci îmi doream foarte mult copii, cu toate că ştiam că nu trebuie să fim împreună, deoarece eram numai logodiţi. Eram tare bucuroasă că am primit scrisoarea şi micul dar.

Familia lui Dimitrie nu prea era cu biserica, dar în momentul în care le-am arătat scrisoarea primită au început să plângă de emoţie. Mai târziu ne-am căsătorit, dar nu puteam face copii. Timp de şapte ani am fost pe la toţi medicii, dar fără nici un folos. Mai târziu, văzând că nu am altă cale, am făcut după cum scria în scrisoare: post, rugăciune, spovedanie.

În scurt timp am rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit am născut trei copii gemeni. Unul a murit, iar ceilalţi doi sunt în viaţă.

Mulţumesc Maicii Domnului şi aştept să-mi dăruiască şi alţi copii, deoarece îmi doresc foarte mult”.

O femeie a umblat pe la mulţi medici dorind să aibă copii, dar fără nici un rezultat. Ajunsese la 50 de ani şi îşi luase gândul că va mai putea să aibă copii.

Odată a venit la mănăstire împreună cu mai mulţi creştini pentru a se închina. Femeile, care erau împreună cu ea, i-au zis să se roage îndelung Maicii Domnului pentru a-i dărui un copil. Atunci s-a dus în biserică şi s-a rugat Maicii Domnului, apoi a cerut de la maici aţă înmuiată în mir. După ce a făcut făgăduinţele Maicii Domnului, a luat aţa şi a plecat. Apoi, la scurt timp, a rămas însărcinată şi a născut un copil, iar la câteva luni a rămas din nou însărcinată.

Uitând de făgăduinţele pe care le făcuse în faţa icoanei Maicii Domnului, a făcut avort. După ce a venit de la spital, unde şi-a ucis copilul, a avut un mare necaz. I-a murit şi celălalt copil, înecându-se cu laptele pe care i-l dăduse bunica.

Vedeţi cum Maica Domnului a pedepsit-o imediat pentru că a încălcat făgăduinţele? Poate de aceea nu i-a îngăduit Dumnezeu să aibă copii, deoarece era posibil să facă multe avorturi, dar până la urmă s-a milostivit de ea şi i-a dăruit, dar vedem şi nerecunoştinţa ei pentru binefacerile primite.

Gheorghe Ţigunis din Neapoli s-a îmbolnăvit cu nervii. A fost internat în spital, dar fără nici un rezultat. Sora lui, Panaghiota, locuia în Australia. Aceasta avea o mare evlavie la icoana Maicii Domnului de la Malevi.

Într-o zi, pe când lucra în casă, a auzit dintr-o dată trei bătăi în uşă. Deschizând uşa, vede o femeie frumoasă îmbrăcată în negru. „Am venit să stăm de vorbă”, a zis ea. A intrat şi s-a aşezat. „Întreabă-mă tot ce vrei şi eu îţi voi răspunde”. Femeia a primit ca o înştiinţare înlăuntrul ei că este Maica Domnului şi a întrebat-o imediat:

– Preasfântă, tu eşti? Oare se va face bine fratele meu Gheorghe? Dar copilul meu, care suferă din naştere cu inima? Doctorii mi-au spus că o să moară; oare se va face şi el bine?

– Se vor face bine, i-a răspuns Maica Domnului.

În scurt timp, faţa Maicii Domnului a început să transpire şi toată casa s-a umplut de mireasma mirului. Atunci Panaghiota a luat vată şi a adunat mirul de pe faţa Maicii Domnului, iar mai târziu a miruit toată familia.

– Te rog, Preasfânta mea, a zis ea, să-l chem şi pe soţul meu ca să te vadă!

– Nu. Soţul tău nu poate să mă vadă. Este un om bun, dar îi mai lipseşte ceva.

După ce i-a binecuvântat casa, vizitatoarea cerească a dispărut. În clipa aceea s-a vindecat şi fratele ei Gheorghe şi copilul care suferea cu inima. Apoi au venit cu toţii şi s-au închinat Maicii Domnului de la Malevi, mulţumindu-i.

LUPTA CU DIAVOLUL

Având unele treburi prin Atena, am trecut şi pe la o familie de români. Printre altele, femeia casei mi-a povestit că, odată, într-o miercuri, a fost ispitită să mănânce de frupt şi nu orice, ci carne. Avea pregătit ceva bun şi nu a rezistat ispitei şi a mâncat. De obicei ţinea toate posturile de peste an.

Noaptea, după ce a adormit, a văzut pe diavolul venind la ea şi strângând-o de gât. Simţea că nu mai poate respira şi o paralizase cu totul. Doar mintea o avea limpede. Atunci a strigat din adâncul sufletului la Maica Domnului să o ajute.

În acel moment, a văzut-o pe Maica Domnului, după cum era în icoana de pe peretele casei. La apariţia ei, diavolul s-a făcut nevăzut, iar femeia a început să plângă în hohote şi să se roage Maicii Domnului. Atunci s-a trezit şi soţul ei şi văzând-o plângând aşa de tare, a întrebat-o ce s-a întâmplat. Nu putea să vorbească deoarece era cuprinsă de spaimă şi nelinişte.

După ce s-a mai liniştit, i-a povestit soţului cele întâmplate, apoi mulţumind amândoi Maicii Domnului s-au hotărât să nu mănânce niciodată de frupt în zilele de post.

CUVIOSUL PATAPIE

În urmă cu doi ani am fost la Mănăstirea Cuviosului Patapie care se află în Lutraki. Acolo am întâlnit o tânără care mi-a povestit cum l-a văzut ea pe Cuviosul Patapie. Această tânără se numeşte Ecaterina şi este fiică de doctor.

Odată, venind împreună cu tatăl ei, au rămas la slujbă, apoi el a plecat (Trebuie amintit faptul că de jos, de la parcarea maşinilor, până sus la mănăstire este o distanţă destul de mărişoară şi se poate ajunge numai pe treptele din piatră, fiind foarte abrupt de urcat). Tatăl ei, luând maşina din parcare, a plecat spre casă. Pe drum a întâlnit un părinte bătrân care urca spre mănăstire. După ce s-a îndepărtat de el, s-a gândit că ar fi bine să se întoarcă şi să-l ducă până sus la mănăstire. Ajungându-l din urmă, l-a chemat în maşină, apoi l-a întrebat:

– De unde vii, părinte, şi cum de mergi pe jos?

– Am fost până la Mănăstirea Sfânta Treime din vale şi m-am închinat, iar acum mă întorc înapoi la mănăstirea mea.

După ce au ajuns în parcare, părintele a coborât, luându-şi şi geanta pe care o avea cu el. Apoi doctorul a sunat-o pe fata lui, Ecaterina, care se afla în curtea mănăstirii, şi i-a zis:

– Fata mea, vezi că am adus un părinte cu maşina şi acum a pornit să urce treptele înspre mănăstire. Te rog să ai grijă de el!

– Tată, îl văd! Tocmai a ajuns lângă mine!

– Poate este altul, căci părintele tocmai a plecat de aici şi are o geantă de piele în mână, zise doctorul.

– La fel este şi părintele de lângă mine şi are barba albă.

Nemaiînţelegând ce se întâmplă, doctorul şi-a luat maşina şi a plecat. Pe drum însă se tot gândea la părintele cu barbă albă şi deodată şi-a dat seama că seamănă exact cu Sfântul Patapie din icoană.

Ecaterina i-a sărutat mâna părintelui şi i-a urat bun venit, după care părintele a intrat în biserică să se închine şi a dispărut fără urmă. Atunci şi-a dat seama şi Ecaterina că a fost Cuviosul Patapie.

După ce mi-a povestit toate acestea, i-am zis Ecaterinei:

– Cred că Sfântul Patapie te vrea aici în mănăstire lui.

Atunci ea a zâmbit cu smerenie şi mi-a zis că poate după ce va termina şcoala.

Într-adevăr, Ecaterina a terminat şcoala şi a intrat ca soră în mănăstirea Cuviosului. Este cea mai tânără din mănăstire. Bunul Dumnezeu să o ţină în smerenie şi în mănăstire până la sfârşitul ei

MINUNATA VEDENIE

Pe 5 decembrie 1902, după împărtăşirea cu Sfintele Taine, o soră din Mănăstirea Vovideniilor din Tihnin, gubernia Novgorodului, cu numele Tecla, a dormit peste 20 de ore (de la 9.30 dimineaţa, până la ora 6 a doua zi).

Venind de la biserică, de la Sfânta Liturghie, a simţit o slăbiciune şi, lucru ciudat, de-abia s-a descălţat la un picior, că a şi adormit şi a început a suspina şi a se văieta straşnic. Din ochi îi curgeau lacrimi şi tot trupul îi tremura puternic, ca de o spaimă mare. Uneori parcă era moartă, abia simţindu-se suflarea ei şi toată faţa îi era scăldată în sudoare. Multe călugăriţe veneau să se uite la dânsa şi gândeau că nu va mai trăi până dimineaţa.

La ora 23 a fost chemat doctorul, care a constatat că pulsul era normal, dar de trezit nu a putut să o trezească. A încercat să-i ridice pleoapele, dar nu se ridicau, iar gura îi era încleştată. I-au dat să miroase spirt, dar nu se vedea nici un semn de trezire, aşa că au lăsat-o până când s-a trezit ea singură.

De la ora 15 până la ora 18 s-a luminat la faţă şi surâdea mereu, şi chiar dacă mai suspina se vedea că era din cauza bucuriei, nu a fricii. În cursul acestor trei ore, ea a zis tare de trei ori „Doamne!”, dar tot surâzând. Pe urmă a mişcat mâinile ca şi cum s-ar fi străduit să prindă ceva şi a zis tare: „Tu, Împărăteasă cerească!”. După aceea a stat culcată şi tot zâmbea şi a zis încă o dată „Doamne!” şi s-a trezit.

Sora aceasta trăieşte în mănăstire de la 17 ani. Mai că nici nu ştie carte. Citeşte cu greu Psaltirea şi în toate zilele face ascultările mănăstirii, având o viaţă tare bună. La muncă osârdnică, blândă, smerită. Cu un cuvânt, trăieşte în frica lui Dumnezeu. Acum are 33 de ani. Câţiva ani a trăit pe lângă Maica Stareţă care era bolnavă, îngrijind-o cu dragoste şi slujindu-i fără vicleşug. La început vorbea incorect, pentru că era din gubernia Oloţkaia şi în satul lor se vorbea un dialect deosebit. De soarta drepţilor şi păcătoşilor are puţină înţelegere, aşa că nu putea fi înşelată cu vreo nălucire [autoînchipuire – n.tr.]

Ea a povestit următoarele:

„Când am adormit, văd că vine la mine sora mea de sânge, Pelaghia, care a murit de oftică acum 13 ani, la vârsta de 16 ani. Pelaghia avea coroană pe cap şi straiele albe şi mi-a zis zâmbind: «Haide cu mine», iar eu m-am dus cu dânsa.

Am mers împreună pe un deal drept şi am ajuns la un loc foarte întunecos, greu de descris. Pe ambele părţi erau prăpăstii. Într-una din ele cădeau călugări, iar din cealaltă ieşeau. Aici sora mea s-a făcut nevăzută şi au venit la mine doi tineri luminaţi. Erau aşa de frumoşi, cum la noi nu erau. Ei mi-au zis: «Haide». Iar eu am întrebat: «De ce călugării aceştia cad în groapă?». Tinerii mi-au răspuns: «Pentru viaţa lor cea cu neluare aminte din mănăstire. Ei cad şi iar se ridică şi se vor mântui numai cu boală şi durere». Unul din tineri s-a făcut nevăzut, iar celălalt a mers cu mine şi mi-a zis: «Priveghează (roagă-te – n.tr.), fă-ţi cruce şi hai cu mine». M-a apucat de mână şi am pornit.

Locul era întunecos şi îngust şi el mergea tare grabnic, încât eu de-abia îl urmam. Îndată au venit straşnicii (diavolii). În mâini ţineau o hârtie mare scrisă cu litere mari şi au adus-o în faţa ochilor mei şi am văzut scrise toate păcatele mele din copilărie. În timpul acesta a venit celălalt tânăr şi am văzut la el aripi. Am priceput că acela a fost îngerul păzitor. El a zis cu glas aspru: «Nu îndrăzniţi a înfricoşa astăzi acest suflet. E împărtăşit şi nu vă arătaţi înaintea noastră!». Atunci am văzut că hârtia s-a făcut cu desăvârşire curată, păcatele mele toate s-au şters şi straşnicii au fugit. Atunci m-am dus cu tânărul cel dintâi înainte, iar îngerul păzitor s-a făcut nevăzut.

Calea era foarte îngustă, încât eu mergeam cu greu, pe o coastă, cu cel ce mă ducea. Urcam pe o scară întunecoasă pe care straşnicii chiar dacă se arătau, nu mă puteau prinde. Am ajuns apoi cu tânărul la trei cuptoare mari cu foc, unde straşnicii alergau cu cârlige. În cuptor, pe pirostii, erau parcă nişte lemne care ardeau, dar straşnicii le scoteau ca pe nişte tăciuni şi le băteau cu ciocanul. Îndată din tăciune se făcea om şi cu un răcnet foarte mare era aruncat iar în cuptor. Aici eu m-am înfricoşat foarte tare şi mă temeam că şi eu voi cădea tot acolo, dar tânărul a zâmbit şi mi-a zis: «Fă-ţi cruce şi haide înainte!». După ce am plecat, l-am întrebat: «De ce oamenii aceia sunt puşi în cuptoare cu văpaie?». Tânărul mi-a răspuns: «Aici au căzut toţi creştinii care numai cu numele erau creştini, iar lucrurile lor erau necuviincioase: nu cinsteau sărbătorile, se înjurau cu cuvinte urâte, se îmbătau dis-de-dimineaţă. Priveghează, fă-ţi cruce şi haide cu mine». Şi m-am dus înainte.

Apoi am sosit la un loc foarte îngust. Aici erau două scări înalte cu foarte mulţi diavoli pe dânsele. De o parte a scărilor era o prăpastie, iar de cealaltă era un cazan cu smoală clocotită. În cazanul acesta au azvârlit un om care tare se văieta, iar împrejurul cazanului era mulţi oameni. Eu am întrebat pe tânăr: «De ce îi azvârle în cazan pe aceşti oameni?». El mi-a răspuns: «Pentru ţinerea de minte a răului şi pentru trufie, iar în prăpastie cad pentru clevetire şi osândire».

Mergând tot pe acea cale îngustă am sosit la o groapă care nu avea pod peste ea, iar din groapă se auzeau răcnete şi vaiete groaznice. Apoi am intrat într-însa şi am văzut mulţime de oameni. Unii erau îmbrăcaţi foarte rău, alţii erau cu totul goi. Ei şedeau cu spatele unul la altul şi nu se vedeau. Îndată parcă locul acela s-a clătinat, a clocotit şi eu l-am întrebat pe tânăr: «De ce aceasta?». Tânărul mi-a răspuns: «Acum aici a venit un suflet păcătos». Şi la întrebarea mea de ce oamenii aceia nu se vedeau unii pe alţii, tânărul mi-a răspuns: «Aceşti oameni trăiau pe pământ fără grijă, erau indiferenţi faţă de cei din jurul lor. Acum lor nu le este pomenire, de aceea nu văd nici mângâiere. Cu pomenire (la Sfânta Liturghie – n.tr.) i-ar putea răscumpăra, dar n-ar cine-i pomeni».

Ieşind din locul acela am mers iarăşi pe o cale îngustă şi încă departe fiind, am auzit ţipete şi văicăreli. Apoi am sosit la o altă vale unde era multă lume. Toţi şedeau cu capetele plecate pe piept. Aici tânărul m-a lăsat pe mine şi eu tare m-am înfricoşat când am văzut straşnicii ce au început să mă sperie. Ei voiau să mă apuce cu cârligele lor lungi şi să mă pună pe cântarul care era în mijlocul acelui loc şi pe care se cântăreau faptele cele bune şi cele rele. Eu m-am speriat tare şi toată m-am înfricoşat şi m-am cutremurat. Îndată am văzut că a venit îngerul păzitor şi mi-a adus băsmăluţa pe care am dat-o odată la un sărac. A azvârlit-o pe cântar şi a tras toate faptele mele cele rele. Eu m-am bucurat şi am ieşit din locul acela. Îngerul meu păzitor s-a făcut nevăzut şi a venit iar tânărul şi am mers mai departe. El mergea prea repede, încât eu nu reuşeam să-l urmez şi nu mai puteam de osteneală. Tânărul mă îmbărbăta şi zicea: «Fă-ţi cruce şi priveghează». Eu făceam cruce şi mergeam cu uşurinţă.

Aşa am ajuns la un loc lângă care se simţea miros greu şi se auzeau vaiete. În acel loc am văzut o femeie care şedea în mijloc. Hainele ei erau toate pline de sânge, de asemenea şi capul. Împrejurul gâtului era un şarpe ce avea gura înfiptă în buzele ei şi cu coada o plesnea peste urechi. Alt şarpe mare era încolăcit în jurul picioarelor şi cu gura ajungea la pieptul ei şi se înfingea în sânul ei. Ea mă chema cu mâna şi mă ruga să o ajut. Lângă dânsa era parcă un berbec, dar cu faţă de om, care m-a înfruntat foarte fioros. Eu am început a-l ruga pe însoţitorul meu să nu mă lase pe mine şi am ieşit împreună din acel loc. L-am întrebat: «De ce pătimeşte femeia aceasta?». Mi-a răspuns: «Această curvă s-a predat pe sine toată poftelor sale şi aici primeşte plata pentru toate lucrurile ei».

Mergând mai departe, am ajuns la un locaş foarte mare şi înalt. Mai jos de acest locaş era o prăpastie mare cu vâlvătaie. În mijlocul locaşului era un stâlp învăluit de şerpi. Pe stâlpul acesta erau parcă întărite poliţe (console) ce se clătinau şi mulţi oameni erau pe poliţele acelea. Toţi erau foarte groaznici la vedere, iar straşnicii îi aruncau pe aceşti oameni în prăpastie. Diavolii rupeau hainele de pe ei şi îi trăgeau cu cârlige în prăpastia fără fund, unde era o aşa putoare că mă înăbuşea. Eu mă temeam foarte că şi pe mine mă vor arunca acolo. Şerpii îşi deschideau gurile la mine şi voiau să mă înghită, iar un şarpe avea trei capete. Eu am întrebat: «Pentru ce păcate pătimeşte acest norod?». Tânărul a răspuns: «Pentru păcatele sodomiţilor».

Pe urmă, tânărul m-a dus la nişte porţi de sticlă prin despărţitura cărora am văzut un loc în mijlocul căruia erau mese aşternute. Pe mese erau samovare ce fierbeau. Pe farfurii erau şoareci, broaşte şi diferite spurcăciuni. Lângă mese erau mulţi oameni şi mulţi dintre ei săreau în foc şi toţi răcneau, parcă cereau ceva. Însă straşnicii îi opreau cu apă fierbinte din samovare. Tânărul, l-a întrebarea mea, a răspuns: «Ei nu cinsteau sărbătorile. Dimineaţa, în timpul Sfintei Liturghii, ei mâncau, beau şi se îmbătau». Nu departe de norodul acesta, alţii săreau în foc şi când se opreau, straşnicii îi sileau să sară iar. «Aceasta pentru că în timpul slujbei se ocupau cu fel de fel de jocuri», a zis tânărul. Lângă acest locaş am văzut o femeie care mergea şi scrâşnea cu dinţii. În gură avea otravă şi se chinuia ba să o scuipe, ba să o înghită, dar nu putea. Tânărul a zis că pătimeşte pentru mâncarea cea de frupt din timpul postului.

Aici am intrat într-un alt locaş, nu prea mare, unde erau câţiva oameni spânzuraţi de mijlocul pântecelui şi de limbă. Ei se văietau tare, iar eu m-am înfricoşat foarte şi l-am întrebat pe tânăr: «De ce aceştia sunt spânzuraţi aşa?». «Aceşti oameni sunt cumetri, trăiau rău. Au avut împreunare trupească între dânşii».

Pe urmă am mers iar pe o cale întunecoasă şi strâmtă şi am ajuns la un loc în mijlocul căruia era un om cu lanţuri înroşite în foc băgate în urechi, lanţ ce avea capetele prinse de doi pereţi. Altul avea limba scoasă şi straşnicii o tăiau cu un cuţit ştirb de foc. La al treilea îi ieşeau flăcări din urechi. «De ce aşa chin?», am întrebat eu. «Primul şedea în biserică cu neluare aminte, nu asculta cântarea şi citirea, ci îşi întorcea capul, iar acum e prins cu lanţuri. Celălalt vorbea în biserică şi de aceea îi taie limba. Al treilea asculta cleveteala şi o spunea la alţii, de aceea îi ies flăcări pe urechi».

Din acest loc am ajuns apoi la o fântână de gheaţă la care şedea o femeie şi vărsa apa cu găleata în amândouă părţile. «Ce făcea femeia aceea?», am întrebat. «Făcea nedreptate. Vindea lapte, dar punea în el apă, de aceea acum e pusă să despartă laptele de apă», a răspuns tânărul.

Apoi am pornit pe o cale întunecoasă şi îngustă, iar tânărul parcă zbura, aşa de repede mergea. Şi fiindcă mă trăgea de mână, i-am spus că nu pot merge aşa de repede, dar el a zis: «Priveghează, fă-ţi cruce şi mergi». Apoi am simţit că ne suim pe o scară. Îndată, la picioarele noastre a căzut un om şi s-a dus în adâncimea de sub scară, iar straşnici au venit din nou şi eu m-am speriat tare rău. Când am trecut scara, l-am întrebat pe însoţitorul meu de ce l-au aruncat pe omul acela în adânc. «Acest om a trecut toate vămile, dar pe aceasta nu a trecut-o, pentru că a fost aspru şi nemilostiv».

După aceasta, abia mă ţineam după tânăr, aşa de repede mergea, şi îndată am auzit un vuiet şi am văzut înaintea mea flăcări. Aici tânărul s-a făcut nevăzut de mine şi eu m-am aflat lângă o râpă de foc în care apa tare mă învăluia, dar nu ca şi cum ar fi mişcată de vânt, ci nu ştiu cum se învârtea, într-un chip deosebit. În râpa aceea era foarte multă lume, iar peste râpă erau întinse două nuiele subţiri şi l-am văzut pe însoţitorul meu de cealaltă parte a râpei. El mi-a zis: «Treci încoace», dar eu i-am spus că mă tem să nu cad în râpă şi nu pot merge. «Mergi, nu te teme, doar mă cunoşti». «Nu te cunosc, la noi nu sunt aşa ca tine», am răspuns eu. El îmi zice iar: «Tu mă cunoşti. Din tinereţe mă iubeşti şi te rogi mie şi eu te-am adus pe tine în aceste locaşuri». «Nu, eu nu te ştiu pe tine», i-am răspuns iarăşi. «Eu sunt Marele Mucenic Gheorghe», mi-a răspuns el, apropiindu-se de mine. Demonii mă alungau, zicând că nimeni nu va trece de acea râpă. Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi m-a trecut peste râpă, iar îngerul a zburat. De amândouă părţile s-au făcut pereţi şi nu vedeam râpa, aşa încât, fără frică, mergeam cu Marele Mucenic Gheorghe.

În râpă erau mulţi oameni care se străduiau să iasă, dar iar se afundau şi ziceau: «Amar nouă, amar nouă!». În râpă am văzut un ţăran cunoscut mie, din satul nostru, care striga: «Ce cauţi aici? Pleacă! Nu vei suferi nici o scânteie din focul acesta!». «Aici vor fi toţi sinucigaşii şi creştinii care numai se numesc creştini, dar fac lucruri necreştineşti; toţi aceia vor fi în râpa aceasta, mai jos decât necredincioşi. E greu, e foarte greu, trebuie multe lacrimi şi rugăciuni pentru această slobozire».

Noi tot mergeam pe mal. Norod în râpă era tot mai puţin şi mai puţin. La urmă am venit pe un pod şi am trecut pe dânsul. Îndată am dat de zăpadă mare, spulberată de vânt şi mergeam foarte greu. Abia scoteam picioarele. Era foarte frig, aşa de frig, că simţeam toate mădularele mele că se răcesc. Atunci Sfântul Mare Mucenic Gheorghe mi-a zis: «Priveghează şi fă-ţi cruce».

Am venit apoi la un câmp mare acoperit cu gheaţă foarte groasă şi era mare viscol. Aici Sfântul Gheorghe s-a făcut nevăzut de la mine şi am văzut călugări pe care i-am cunoscut după haine. Aveau părul răvăşit şi tremurau. Dinţii le clănţăneau de frig. Mie mi s-a făcut milă de dânşii şi mă întrebam de ce au căzut călugării aceia aici. Nevăzând pe Sfântul Gheorghe, m-am spăimântat. Mă gândeam că şi eu voi rămâne aici, dar iată am simţit un val de căldură şi îndată am văzut lângă mine pe Sfântul Gheorghe, care mi-a zis: «Aceşti călugări au trăit în mănăstire (purtând veşmântul Împărătesei cereşti), dar vieţuiau fără grijă. Ascultarea o făceau cu nebăgare de seamă şi la masă cârteau. Acolo pe pământ ei băteau mult cu limba, iar aici Dumnezeu i-a pus să bată cu dinţii. Însă pentru rugăciunile Împărătesei cereşti, ei sunt izbăviţi de focul cel veşnic».

De la acest câmp, noi am mers mai departe şi simţeam că se face tot mai cald şi o lumină neobişnuită se revărsa pe locul unde mergeam. Îndată am văzut un câmp mare, acoperit cu iarbă şi flori. Sfântul Gheorghe a zis: «Acesta este pământul cel făgăduit şi cei blânzi îl vor moşteni». Eu am simţit o aşa de mare veselie şi bucurie, încât am început a râde. Şi cu cât mergeam mai înainte, iarba se făcea mai mare şi florile mai frumoase, iar lumina se făcea ca şi cum ar fi fost de la soare. La mijlocul acestui deal era o biserică, iar lângă ea un cerdac mare unde erau multe mantii care se schimbau cu unele albe. Cei care nu erau vrednici se arătau ca tăciunii de negri, şi eu am văzut pe câţiva aşa, dar nu am cunoscut pe nici unul. Lor nu le este nici muncă, nici foc, dar ei nu-s vrednici ca să fie dezlegaţi de mâini. Ne-am urcat pe scări la tindă şi am auzit o cântare aşa de minunată, încât nu am cuvinte să spun. Cânta: «Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…» şi «Învierea lui Hristos văzând…». În biserică era o aşa frumuseţe că nu-i cu putinţă de povestit. Uşile bisericii erau parcă din mărgăritar şi luceau cu diferite focuri. În biserică erau foarte multe coloane. Lângă ele şedeau călugăriţe. După lărgimea bisericii, ele păreau tare puţintele. Eu am cunoscut unele călugăriţe şi surori ale noastre încă vii, dar Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Te vei întoarce înapoi la marea vieţi. Deci, nu spune nimănui pe cei vii pe care i-ai văzut aici, ca să nu se trufească înştiinţându-se de starea lor. Restul poţi să spui tot».

În biserică era minunat de bine, încât mergând, am strigat: «Doamne!». În mijlocul bisericii era un munte înalt şi mare, parcă de cristal, ce se revărsa cu felurite flori. Eu am vrut să privesc în sus, dar acolo era aşa de luminat că m-a orbit şi am plecat capul. Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Biserica aceasta e pregătită pentru călugării cei de pe urmă, însă ei vor fi puţini. Nu sunt acum pe pământ învăţători şi povăţuitori şi nu pot mulţi să se mântuiască, de aceea, ce fericire le-a gătit Domnul!».

Minunându-mă de toate frumuseţile acestea, am putut zice numai: «Doamne, Doamne!». Îndată Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Priveşte, priveşte! Iată, vine Împărăteasa cerurilor!». Eu am privit şi am văzut o preaslăvită Femeie cu nespusă frumuseţe, cu coroană şi îmbrăcată în porfiră. Ea se pogora din văzduh şi aproape, aproape a venit lângă mine, aşa încât am vrut să o apuc cu amândouă mâinile şi am strigat: «O, Împărăteasă, tu, cerească!». Ea, surâzând, mi-a făcut cruce de trei ori şi a zis: «Sfinte Gheorghe, întoarce acest suflet înapoi». Ne-am închinat ei, în timp ce se înălţa. Atunci Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Roagă-te ei, roagă-te pururea. Ea este Apărătoarea tuturor creştinilor. Ziua şi noaptea ea se roagă înaintea Fiului şi Dumnezeului ei. Dar îndeosebi se roagă pentru călugări, ca să nu fie ruşinat veşmântul ei, pe care călugării îl poartă».

În biserică pe analog era Evanghelia şi icoana Maicii Domnului. Atunci toţi au mers câte doi şi au sărutat Evanghelia şi icoana. Şi eu cu Sfântul Gheorghe am făcut la fel.

După ce am ieşit din această biserică, am intrat alături, în altă biserică, mai mică. În mijlocul bisericii erau trei mese, iar împrejurul lor stăteau tineri preafrumoşi şi copii ce împleteau cununi din multe şi felurite flori ce se aflau pe aceste mese. Tinerii îi învăţau pe copii să împletească cununi şi cântau împreună «Aliluia!». Între aceşti copii am văzut pe nepotul meu care a murit anul acesta. El a surâs văzându-mă, dar n-a venit la mine şi mi-a venit să plâng, fiindcă n-a venit la mine. Aici eu am stat mult şi nu voiam să plec, dar Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi am ieşit din biserică. La întrebarea mea, pentru cine se împletesc aceste cununi, Sfântul Gheorghe a răspuns: «Pentru cei drepţi».

Nu departe de această biserică, am văzut trei mănăstiri. Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Acestea sunt mănăstirile egumenelor de la Vovidenie». Când am ajuns la una din mănăstiri, din ea a ieşit egumena noastră, Rafaila, nu demult răposată. Ea s-a întors către mine şi a zis: «Îţi trebuie încă să te trudeşti în mănăstirea ta». Şi m-a întrebat: «Cum mai trăiţi?». Când am vrut să-i spun, mi-a zis: «Eu ştiu. Pe toate le ştiu. Să ajute Dumnezeu maicii Apolinaria. Eu pentru dânsa şi pentru toate surorile mă rog».

Când maica s-a dus de la mine, am venit la o căsuţă frumoasă, la uşa căreia era stareţa Ludmila. Ea mi-a zis bucuroasă: «A, ştiu! Ai venit aici, dar e prea devreme pentru tine, încă nu te voi lua!». Stareţa m-a dus în chilie unde erau multe icoane şi era tare bine la dânsa. Pe urmă s-a aşezat la masă şi nu ştiu ce scria. Îndată s-a auzit sunetul clopotelor şi stareţa a zis: «Acum du-te acasă, că eu trebuie să merg la Sfânta Liturghie».

După ce am ieşit de la dânsa, am întâlnit pe maica Polixenia. Ea s-a bucurat foarte când m-a văzut şi mi-a zis: «Ah, Tecluşa, tu de acum eşti aici!? Dar parcă este devreme pentru tine». M-a îmbrăţişat şi apoi mi-a arătat chilia ei. Aceasta era o căsuţă frumoasă cu un rând de ferestre. Ea a zis: «Eu ştiu tot şi mă rog pentru ucenicele mele şi plâng pentru ele».

Când s-a depărtat, am întâlnit pe stareţa mea cea dintâi (mai mare la lăptărie, în ograda vitelor). Ea s-a bucurat şi m-a îmbrăţişat, zicând: «Şi tu, Tecluşa, ai venit aici!?». Eu am întrebat-o pe dânsa: «Maică, parcă dumneavoastră sunteţi moarte. Bine vă este vouă aici?». «Mai înainte nu era prea bine, răspunse ea. Eram împreună cu păcătoşii. Dar surorile, în şase săptămâni, s-au rugat pentru mine şi acum mi-e tare bine».

Ea s-a dus şi am rămas singură în mijlocul câmpului unde Sfântul Gheorghe mi s-a arătat şi am mers înainte împreună. Câmpul se făcea tot mai frumos. Departe se vedeau nişte porţi. Îndată am văzut mergând pe câmp călugări îmbrăcaţi în mantii albe, luminate şi strălucite şi cu cununi de aur şi de argint pe cap. Mergeau şi mulţi preoţi în veşminte de aur, cu cununi pe cap şi cruci în mâini. Într-una din cete am văzut pe preotul nostru, care avea viaţă foarte bună. Înaintea călugăriţelor mergeau egumenele cu toiege în mâini. Am cunoscut multe din surorile cele răposate. Unele rasofore erau în mantii albe cu cununi de aur, altele în mantii albe cu cununi de argint, iar altele purtau în mâini buchete de flori minunate. Toate călugăriţele cunoscute mă salutau şi surâdeau. O soră mi-a zis: «Tecluşa, şi tu ai venit la noi? Dar nu de tot. Tu te vei întoarce înapoi!».

În fruntea preoţilor mergea episcopul cu mitră, tot în aur, cu cruce în mână, iar în cealaltă ceată am cunoscut pe trei ieromonahi din mănăstirea cea mare din Tihnin, dintre care părintele Claudian, cu cruce în mână. Toţi erau veseli şi toţi aveau ca la 30 de ani. Iar mirenii, pe margini, de amândouă părţile, erau aşa de mulţi precum ţânţarii în văzduh. Toţi intrau pe porţi. Îndată lângă mine s-a arătat un bătrân alb în haină luminoasă împodobită cu cruci. Eu l-am cunoscut pe dânsul că e Sfântul Nicolae. «Haide, de acum trebuie să te întorci înapoi». Şi eu m-am dus cu dânsul într-un loc unde n-am văzut pe nimeni, apoi la un câmp ce semăna cu câmpul nostru de fâneaţă. Parcă numai curgerea (panta) râpei de la marginea câmpului era alta şi partea de la răsărit. Aici am văzut călugăriţele şi surorile noastre. Unele cărau iarbă, altele greblau. Ele cântau un psalm frumos. Deodată în văzduh a luminat ceva şi am văzut deasupra locului aceluia o cunună de aur ce se făcea tot mai mare şi mai mare. La urmă s-a făcut cât secerătura noastră. Această cunună odată se ridica, iar altădată cobora. Din partea de răsărit mergea egumena cu toiagul şi le binecuvânta pe toate cu semnul Sfintei Cruci. Eu m-am întors şi m-am uitat la râpă. Aici era tare întuneric. Pe mal erau unele din vieţuitoarele mănăstirii noastre. Părul lor era lăsat slobod. După cum se vedea, ele voiau să treacă dincolo, de cealaltă parte, dar cum se apropiau, malul râpei se surpa şi ele, în loc să se apropie tot mai mult, se depărtau. Mie mi s-a făcut milă de dânsele.

Deodată s-a arătat părintele Claudian în veşminte, cu crucea în mână şi mi-a zis: «Nu spune nimănui pe cine ai văzut peste râpă. Ele se vor pocăi, poate, cu mila lui Dumnezeu». După aceste cuvinte, l-am văzut lângă el pe Sfântul Ierarh Nicolae, care mi-a spus: «Acum, haide, eu te voi petrece» şi imediat am venit în chilie. Eu m-am culcat pe pat, iar el s-a dus în ungherul cel mare (cu icoane) şi s-a făcut nevăzut. Îndată se deschide uşa chiliei şi intră maica noastră răposată, Rafaila, egumena, în mantie strălucitoare şi cu cunună pe cap. După dânsa intră altă călugăriţă, iar haina neagră a ei era încă şi mai strălucitoare şi pe cap avea coroană. Ea stătea în urma maicii stareţe şi surâdea, iar maica a venit la mine şi mi-a zis: «Iată, acum tu eşti bolnavă. Să-ţi facă Sfântul Maslu şi te vei îndrepta. Ţie îţi trebuie încă să te trudeşti în mănăstirea noastră». Aici maica mi-a făcut de trei ori cruce. Au am întrebat-o: «Maică, cine-i aceasta cu dumneavoastră?». Maica mi-a răspuns: «Aceasta-i a noastră binecredincioasă împărăteasă, schimnica Daria». Ea stătea şi surâdea şi de departe îmi făcea cruce, apoi s-au făcut nevăzute amândouă.

După aceasta eu m-am trezit, am privit prin toată chilia şi… cât de scârnavă şi întunecoasă mi-a părut după cele ce am văzut! Eu am plâns în auzul tuturor, de ce m-am întors, de ce sunt iar pe pământ în mijlocul acestui noroi? La început n-am cunoscut pe niciuna din cele ce erau cu mine, aşa de rele şi de negre mi-au părut mie după ce le văzusem pe acelea pe câmp şi pe cele ce mergeau în cete. Această necunoştinţă nu a ţinut prea mult. Eu mi-am venit cu totul în sine-mi şi le-am cunoscut pe toate. Primele cuvinte ale mele către dânsele au fost: «Copilelor, nu faceţi nimănui rău. Despre răul ce va fi în cealaltă lume, groaznic este a şi gândi»”.

Sufletul îngrozit de cele văzute!

După această vedere în vis, ea a şezut culcată în aşternut 10 zile. Era tare slabă, mai mult moartă decât vie. Îi era foarte frică. În toate nopţile ardea lampa şi două sau trei maici veneau cu rândul să rămână peste noapte cu ea. Numai cu sora cea mai mare nu se temea să rămână. Aşa era de slăbită, că dacă nu o sprijinea cineva, după ce se ridica din aşternut, cădea. În acea zi, seara, i s-a făcut Sfântul Maslu şi apoi putea să stea în picioare, dar cu greu. În vremea citiri Evangheliilor era ţinută de subţiori, dar după citirea ultimei Evanghelii, ea a simţit putere şi o oarecare întărire deosebită. Din acea zi a început a se îndrepta, iar acum este desăvârşit sănătoasă şi umblă la toate ascultările. Frica i-a trecut. Ea trăieşte şi astăzi (în anul 1910).

MINUNEA MAICII DOMNULUI

Această minune preaslăvită a Maicii Domnului s-a întâmplat în luna decembrie 2004. Pentru prima dată am auzit-o de la un călugăr grec, pe care l-am luat cu maşina, iar după câteva zile mi-a dat-o cineva scrisă, după cum o primise de la Ierusalim, de la Mănăstirea Păstorilor „Slavă întru cei de sus” din Bethleem.

Un tânăr din Arabia Saudită era căsătorit cu o tânără de origine musulmană, bogată, dar care nu putea avea copii. Cu toate că aveau foarte mulţi bani şi au fost pe la diferiţi medici, nu au reuşit nimic. Părinţii lui îl sfătuiau să-şi ia a doua soţie şi să o păstreze şi pe prima, căci legea lor le permite să aibă până la patru femei. El, însă, obosit şi mâhnit, şi-a luat soţia şi a plecat să facă o călătorie în Siria.

Acolo a închiriat o limuzină cu tot cu şofer, să-i ducă pe la toate locurile frumoase din Siria. Şoferul o observat o întristare şi o durere pe chipurile lor. După ce s-au cunoscut mai bine, a intrat în vorbă cu ei, a prins curaj şi i-a întrebat de ce nu sunt mulţumiţi. Avea impresia că este vinovat cu ceva sau nu le place maşina. Atunci soţii i-au explicat pricina întristării lor: că nu pot să aibă copii.

Auzind acestea, şoferul le-a zis că aici, în Siria, creştinii ortodocşi au o mănăstire a Maicii Domnului numită Sidonoghia – care în arabă înseamnă Stăpână, Doamnă – unde multe familii fără copii şi-au aflat mângâierea la icoana ei făcătoare de minuni.

Entuziasmaţi, i-au cerut şoferului să-i ducă şi pe ei la Sidonoghia, la Stăpâna creştinilor, şi s-au înţeles că, dacă vor dobândi un copil, vor reveni şi vor plăti şoferului 20.000 de dolari, iar mănăstirii 80.000. Şoferul le-a mai spus că acolo la mănăstire le vor da să mănânce o bucăţică de fitil de la candela icoanei şi atunci Maria creştinilor le va împlini cererea lor.

S-au dus la mănăstire, au făcut ce trebuia şi s-au întors în ţara lor. Femeia a rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit a născut un băiat sănătos şi frumos.

Văzând această minune a Maicii Domnului, musulmanul s-a hotărât imediat să-şi împlinească făgăduinţa pe care o făcuse. A dat telefon şoferului care-i plimbase să vină să-l ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul, fiind îndemnat de cel viclean, a mai luat cu el alte două persoane cu scopul de a-l ucide ca să-i ia toţi banii. Luându-l de la aeroport, musulmanul, de bucurie, a dat câte 10.000 de dolari şi la prietenii şoferului.

Plecând înspre mănăstire şi ajungând într-o zonă mai pustie, au oprit maşina şi l-au omorât pe tânăr, tăindu-i capul, mâinile şi picioarele. După ce l-au prădat de bani, l-au pus în portbagaj cu scopul de a-l arunca într-un loc prăpăstios.

Ajungând într-o zonă centrală, li s-a oprit maşina, nemaiputând să o pornească. În momentul acela, cineva a trecut cu maşina pe acolo şi, oprind, s-a oferit să-i ajute. Ei au spus că nu au nevoie, dar cel care trecea a văzut că picura sânge din portbagajul maşinii. Acesta plecând a anunţat poliţia, care, ajungând la faţa locului, le-a poruncit să deschidă portbagajul, şi, mare minune: musulmanul s-a ridicat viu, fiind plin de sânge şi a zis că tocmai atunci Maica Domnului i-a terminat de cusut gâtul la loc, fiind chiar la ultima împunsătură. Cei trei, când l-au văzut viu, au înlemnit pe loc şi au început să strige: „Noi, noi te-am tăiat bucăţi, tu cum eşti viu? Nu se poate, nu putem să credem că eşti întreg!”.

Poliţia, luându-i pe cei trei, i-a dus la închisoare, iar musulmanul a fost dus la cei mai buni medici pentru încredinţare şi confirmare. Medicii au constatat că într-adevăr este proaspăt cusut, iar poliţiştii depunând mărturie, au recunoscut cu toţii că este o mare minune a Maicii Domnului.

Musulmanul şi-a sunat soţia să vină împreună cu copilul în Siria, apoi au mers cu toţii la Mănăstirea Maicii Domnului Sidonoghia şi în loc de 80.000 de dolari promişi, a dăruit 800.000 de dolari şi s-a botezat împreună cu toată familia sa.

Această minune i-a pus mult pe gânduri pe musulmani, deoarece a fost difuzată în presă, la radio, la televiziune şi pe internet. Maica Domnului să-i lumineze şi să-i aducă la adevărata credinţă.

Laudele Sfantului Gherasim Kefalonitul




Laudele Sfantului Gherasim Kefalonitul


LAUDE ADUSE SFANTULUI SI DE DUMNEZEU PURTATORULUI PARINTELUI NOSTRU GHERASIM

Facere a arhimandritului Policarp Komis

Starea I, glas V:

Fericimu-te si cantam cu credinciosie dumnezeiasca si cucernicia ta adormire. Oh, Gherasime, frumusetea sfintilor!



Fericimu-te intru cantari, sfinte, lauda pustnicilor si a preotilor si pramarim dumnezeiasca ta ingropaciune.

Ridicat-ai pe umeri crucea Domnului , de Dumnezeu cugetatorule, Gherasime, urmand acesteia cu toata evlavia.

De grijile vietii, ca un iesit din fire lipsindu-te, in pustiul Iordanului te-ai indepartat, lui Dumnezeu cantandu-i, graind catre El.

Neam si patrie, slava bogatei cinstiri o ai lepadat, de Dumnezeu purtatorului, Gherasime, iubindu-L pe Hristos in chip desavarsit.

Pe demoni i-ai alungat, caci cu infricosare cazand bolnava in fantana, sfinte, ai vindecat-o odinioara si ai mantuit-o.

Prin fericita infranare si nevointa multa, placerile trupului le-ai stavilit si ai rabdat spre nepatimire, intelepte.

Sufletele dreptilor sunt vii in veac, si vietuiesti si tu, de Dumnezeu cugetatorule, Gherasime, desfatandu-te intre cetele sfintilor.

Insula ta, parinte, savarseste preacinstitul tau praznic, de Dumnezeu purtatorule, Gherasime, prin care aduce cantari lui Dumnezeu.

Caci are comoara cortul tau preasfant, care izvoraste vesnic vindecari celor care cu credinta se inchina acestuia.

Rugamu-te, parinte, ca nedezlipindu-se de Hristos sa izbavesti insula ta de cutremure, caci n-am castigat alt ajutor.

In jurul moastelor tale stand, ne rusinam , dar tu inalta-ti mana ta si daruieste-ne binecuvantare parinteasca.

Prin cuvinte mantuitoare, ai daruit pacea, indemnat-ai intelepte, turma ta de Dumnezeu graitoare a nu pofti in nici un chip la cele inalte.

Dumnezeu a pastrat dupa fericita hotarare cortul tau in pamant nestricat si la aratat rau de vindecari.

Acum, impreuna cu ingerii, duhul tau preasfant primeste fagaduinta, de Dumnezeu cugetatorule, Gherasime, randuita de Treimea Sfanta.

Strain de tara si in munte venind, ca o albina inteleapta, in Muntele Athos ai adunat mierea virtutilor.

Granitele firii le-ai depasit cu adevarat, caci Dumnezeu prin nestricaciune a cinstit dumnezeiestile tale moaste.

Prin rugaciuni fierbinti, prin multe privegheri, , prin postiri, suferinte si lacrimi, ti-ai infrumusetat vesmantul sufletului tau.

Izbaveste, prin mijlocirile Tale, de ispite si de primejdii, manastirea si insula ta, sfinte, caci pe tine te au ocrotitor si pazitor.

Fierbinte ocrotitor, grabnic ajutator te avem pe tine, bogatie, de Dumnezeu purtatorule, Gherasime, si vindecator atotbun in boli.

Cine poate grai multimea minunile tale, Gherasime, pe care le-ai savarsit in chip desavarsit, de Dumnezeu cugetatorule?

Ploaie ai pogorat prin rugaciunea bine-primita, ca un alt Ilie Tezviteanul, Gherasime si ai saturat adapand tot pamantul.

Sadit fiind , preafericite, in casa lui Dumnezeu, ca un finic ai inflorit, de Dumnezeu purtatorule, si ai facut roade duhovnicesti.

Ingerii si cetele sfintilor, ale pustnicilor si preotilor se bucura, avandu-te impreuna locuitor prealuminat.

Cantand intru cele de sus impreuna cu cetele ingeresti, nu te rusina a izbavi turma ta de ispitele cazute si nevazute.

Precum ai alungat odinioara ciuma din insula ta prin rugaciune, Gherasime, la fel alunga inspaimantatoarele erezii.

Slava...

Dumnezeule, Cel fara de inceput, Treime Sfanta, pentru rugaciunile Sfantului Gherasim, pacea Ta trimite-ne-o noua.

Si acum...

Stapana lumii, de Dumnezeu Nascatoare, impreuna cu dumnezeiescul Gherasim, roaga-te sa primim iertarea pacatelor.

Starea II, glas V:

Cuvina-se cu adevarat sa te fericim pe tine, de Dumnezeu purtatorule, desfatarea Kefaloniei si slujitorul atotvrednic al Domnului.

Cuvina-se a te lauda cu cantari, pe tine, cinstea Ortodoxiei si slava calugarilor si a pustnicilor.

Credinciosii toti laudam acum dupa datorie dumnezeiasca ta praznuire, cea stralucitoare, Gherasime, ocrotitorule si parintele nostru.

Rasplateste noua, o , Gherasime, celor ce cinstim sa savarsim praznuirea ta, lumina neinserata si dumnezeiasca.

Neamul omenesc te pomeneste vesnic, fericite, de Dumnezeu purtatorule, Gherasime, slava si lauda inaltand catre Dumnezeu.

Alunga, intelepte Gherasime, multimea duhurilor viclene din cei neputinciosi si daruieste vindecare acestora.

Ani multi, aproape de treizeci, paine n-ai gustat, fericite Gherasime, petrecand ca unul fara de trup pe pamant.

Vietuind in ceruri, o , Gherasime, impreuna cu cetele netrupesti, plin de slava negraita, nu inceta a te ruga lui Dumnezeu pentru noi.

Auzind glasul Domnului din Evanghelie, graind : "Veniti la Mine toti !", indata ai urmat Acestuia.

Dumnezeiesc pazitor avandu-te si aparator si ocrotitor, model si pilda a virtutii, acum imbogatesti manastirea din Omala.

Parinte, cu rugaciunile tale pe Hristos milostiv arata-ni-L, ca sa stam toti de-a dreapta Sa, cand va veni sa judece viii si mortii.

Preafericite, cele inselatoare si privelistea lumii vazand, calea Domnului ai urmat si raiul ai deschis, intelepte.

Lumina stralucitoare asezata in sfesnic te-ai aratat, Fericite Gherasime, stralucind si luminandu-i pe credinciosi.

Adu-ti aminte, intelepte Gherasime, de cei ce au dorit sa-ti ridice casa, locas vestit tie, ierarhi, preoti si popor.

Petrecand in pustie patruzeci de zile, parinte, precum Stapanul, preaalesule, te-ai invrednicit de daruri ceresti.

Straine si infricosatoare si minunate sunt vindecarile tale, pe care le-ai savarsit cu puterea Duhului pentru fiecare dintre credinciosi, de Dumnezeu purtatorule.

Curatindu-te deplin pe tine cu postirile, parinte, dovleac fara sare ai mancat cu linte inmuiata te-ai hranit.

Turn de scapare te-a zidit harul dumnezeiesc si pazesti turma de tot felul de erezii din apus.

Izbaveste-ne de suferinte si din necazuri cu rugaciunile tale si slobozeste de boli pe cei ce cauta la tine cu inflacarare scapare.

Dumnezeu a cinstit trupul tau cu nesctricaciune, caci apropiindu-ne primim sanatatea trupurilor si a sufletelor.

La Locurile Sfinte ale Ierusalimului doisprezece ani slujind, prin smerenie te-ai aratat pilda.

Cantari sfinte si jertfe bine primite lui Dumnezeu ai adus, sfinte, ca un atotbun si dumnezeiesc slujitor.

Pazeste-ne pe noi si apara-ne nevatamati de sagetile infricosatoare ale lui Veliar, caci pe tine te avem pazitor neadormit.

Har de la Dumnezeu nelipsit si vesnic ai primit, cinstite Gherasime, pentru a alunga multimea demonilor.

Cantand acum, intelepte, cantarea cea intreit sfanta impreuna cu ingerii, psalmodie ai inaltat Treimii pentru toti credinciosii, Gherasime!

Ca un fulger, pana la marginile lumii s-au raspandit faptele tale minunate si prin acestea se preamareste numele lui Hristos.

Slava...

Parinte si Fiule si Duhule Sfinte, o Dumnezeire, pentru dumnezeiestile cereri ale Sfantului Gherasim, trimite-ne noua harul Tau.

Si acum...

Preacurata, neintinata, pururea Fecioara, nu inceta mijlocind impreuna cu Gherasim la Fiul Tau, ca sa ne mantuiasca pe noi!

Starea a III-a, glas III :

Neamurile toate te fericesc pe tine, odrazla Trikalei.

Neamurile toate se minuneaza de virtutile tale dumnezeiesti, de Dumnezeu cugetatorule!

Inaltimea virtutilor, infranarea suferintelor te-ai aratat, Gherasime!

Pasind in chip bineplacut lui Dumnezeu, calea Domnului impreuna cu ingerii o ai urmat.

Pe dumnezeiescul Gherasim, slujitorul Treimii, il cantam cu vrednicie.

Infricosator prigonitor te-ai aratat demonilor, Gherasime, de trei ori fericite.

Trupul tau cel dumnezeiesc izvoraste buna mireasma, cereasca si dumnezeiasca.

Vietii ceresti te-ai facut mostenitor, bine nevoindu-te.

Mai luminoasa decat soarele straluceste praznuirea ta si ii lumineaza pe toti.

Ne uimim de harul minunilor prin care ai savarsit vindecari.

Cu sfintenie savarseste praznuirea ta sfanta soborul preotilor.

Lauda si slava Ortodoxiei ai fost, de Dumnezeu purtatorule.

Ai izbavit lumea de sabia pedepsei cutremurului si a toata vatamarea.

Fericit esti Gherasime, urmand caile Domnului.

Neprihanit te-ai aratat, lipsit de rautate si bland tuturor Gherasime.

Instrainandu-te de lume, ti-ai petrecut viata prin pustie si pesteri.

Pe calea cea stramta pasind, te-ai invrednicit de bucuria cereasca.

Turma ta cea dumnezeiasca neincetat te binecuvinteaza, preafericite in cer.

Tarie si sanatate daruieste, Gherasime, tuturor celor din boli.

Cortul tau cel dumnezeiesc ca un rau izvoraste suvoiul vindecarilor.

Celor care se apropie cu credinta de dumnezeiasca ta racla daruieste-le binecuvantare!

Si noua tuturor celor ce cu credinta si cu dor te laudam , totdeauna!

Luminator te-ai aratat aratat Bisericii lui Hristos si ocrotitor preotilor.

Insula kefalonitilor se bucura savarsind slavita pomenirea ta.

Cantam, inconjurand cu cantari moastele tale datatoare de viata pentru vesnicie, Gherasime.

Ca niste purtatoare de evlavie izvorasc miresme dumnezeiestile tale moaste.

Slava...

Treime Una, primeste dumnezeiestile rugi ale Parintelui Gherasim.

Si acum...

Fecioara, roaga-L pe Fiul Tau impreuna cu Sfantul Gherasim pentru noi!

Si din nou : "Neamurile toate ..."

Binecuvantarile:

Binecuvantat esti, Doamne, invata-ne pe Gherasim a-l lauda!

Cetele ingerilor si multimile oamenilor cu bucurie striga : Gherasim a pierdut stricaciunea mortii si desi se vede ca un mort in racla, vietuieste, mijlocind totdeauna catre Dumnezeu.

Binecuvantat esti Doamne, invata-ma pe Gherasim a-l lauda!

Cu lacrimi alearga credinciosii cei bolnavi la dumnezeiestile tale moaste si te cinstesc cu bucurie, caci le daruiesti vindecari de la Domnul, Gherasime, tu cel ce ai primit darul de a savarsi vindecari credinciosilor.

Binecuvantat esti , Doamne, invata-ne pe Gherasim a-l lauda!

Foarte devreme, de copil ai primit cu ravna pe umerii tai crucea Domnului si caile Acestuia urmand-o, Gherasime, in camarile ceresti ai ajuns, de care fa-ne vrednici si pe noi a ne impartasi.

Binecuvantat esti , Doamne, invata-ne pe Gherasim a-l lauda!

Prin randuiala dumnezeiasca, moastele tale, de Dumnezeu cugetatorule, au fost puse in mormant, dar din nou au fost daruite de catre Dumnezeu cu iubire de oameni credinciosilor si izvorasc totdeauna, Gherasime, vindecari celor ce te preamaresc pe tine.

Slava ...

Il laudam pe Tatal, Il preaslavim pe Fiul si-L preamarim pe Duhul, Treime Sfanta, o Dumnezeire, caci Aceasta ne-a daruit moastele Sfantului Gherasim, cele izvoratoare de tamaduiri.

Si acum...

Fecioara, care nu stii de nunta, Nascatoare de Dumnezeu, Marie, Fiului si Dumnezeului Tau nu inceta a te ruga, ca pentru rugaciunile Sfantului Gherasim sa izbaveasca de suferinte si de tot felul de necazuri insula kefalonitilor si lumea toata.

Aliluia, Aliluia, Aliluia! Slava Tie, Dumnezeule! ( de trei ori )

SLAVA LUI DUMNEZEU CELUI IN TREIME LAUDAT!!!

sursa:http://www.crestinortodox.ro/rugaciuni/laudele-sfantului-gherasim-kefalonitul-118561.html

Legaturi

  • Apologeticum
    What You Should Know Before Traveling to Macau - *สิ่งที่คุณควรรู้ก่อนเดินทางไปมาเก๊า* สำหรับคนจำนวนมากในฝั่งตะวันตก มาเก๊าเป็นสถานที่ลับๆ ที่อาจยากต่อการตามหาไกด์ ในความเป็นจริง victory 996 คาสิโน คนอ...
    Acum 3 ani
  • Arhiepiscopia Dunarii de Jos
    -
  • Biserica Ortodoxă Română
    -
  • BISERICA „SECRETĂ“
    Despre Avva Ilie, din Patericul Egiptean - A spus iar că a rămas într-un templu, şi au venit dracii spunându-i: – Pleacă din locul nostru. – Voi nu aveţi loc. Şi au început să-i risipească lujerii d...
    Acum 13 ani
  • Calea ortodoxa : spiritualitatea crestin-ortodoxa si literatura crestina cu preotul Iulian Nistea (Paris)
    -
  • Calendar ortodox :: Sfintii zilei - Sinaxar - Vietile sfintilor - Sarbatori ortodoxe pe anul 2011 - Data Pastilor pe anii 2010 - 2011 :: calendarul crestin-ortodox 2011
    -
  • Catehism Ortodox
    Pr. Ciprian Negreanu – Matei, 23 (fiii răului și consecvența în bine) - Părintele Ciprian discută în această întâlnire despre consecvența fundamentală pentru mântuire; cum se comportă cărturarii și fariseii cu prozeliții lor.
    Acum 7 ani
  • CREDO.RO - Portal Crestin Ortodox
    -
  • CrestinOrtodox.ro - Articole
    -
  • Cuviosul Seraphim Rose
    Sfinții Apusului - Doua bloguri dedicate sfinților ortodocși din Apus, Britania ortodoxa si Germania ortodoxa.
    Acum 13 ani
  • Episcopia Ortodoxa Romana a Maramuresului si Satmarului
    -
  • Icoane, Icoane Ortodoxe - Icoane, Magazin Icoane Ortodoxe
    -
  • Patriarhia Romana - Mitropolia Munteniei si Dobrogei - Arhiepiscopia Bucurestilor
    -
  • Prietenii Sfântului Munte Athos
    Karulia-Pustia Sfântului Munte Athos, locul unde se nevoiesc pustnicii athoniţi -
    Acum 8 ani
  • Primul ziar creştin din Romania - Ziarul Lumina
    -
  • Razboiul nevazut
    -
  • Război întru Cuvânt
    SABIA RĂZBOIULUI ȘI CRUCEA PĂCII ~ Scrisoare pastorală la Învierea Domnului a PS SEBASTIAN, EPISCOPUL SLATINEI ~ 2024 - Episcopia Slatinei: SABIA RĂZBOIULUI ȘI CRUCEA PĂCII ~ Scrisoare pastorală la Învierea Domnului ~ 2024 Preacuvioși și preacucernici părinţi, Preacuvioase ...
    Acum 6 luni
  • Sfântul Munte Athos - Grădina Maicii Domnului
    -
  • Toaca - un ziar naţional de spiritualitate şi atitudine ortodoxă
    -
Tema Fantastic S.A.. Un produs Blogger.