6.1.11

VEDERE DUHOVNICEASCĂ Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.




de un aghiorit necunoscut şi deznădăjduit


Cuvântul întăi


Despre rugăciunea minţii şi a inimii şi despre cum această rugăciune a minţii şi a inimii nimiceşte demonii şi-i arde neîntârziat.


Binecuvintează, părinte!


Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta şi dumnezeiasca Sa Evanghelie: „Cel care crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“. Oricine doreşte, aşadar, să iasă din inima lui ca dintr-un izvor nesecat această apă vie a Sfântului Duh, să se nevoiască să dobândească în inima sa rugăciunea minţii şi a inimii, adică aceasta:„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“, pe care să o spună o dată cu fiecare respiraţie. Cel care doreşte să aibă totdeauna în inima sa această rugăciune să asculte mai întâi despre pregătirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi să asculte şi felul în care trebuie să o spună.


Deoarece împăratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind şi mai presus decât orice curăţenie, nu intră la întâmplare în inima murdară, nesocotită şi nepregătită, pentru că se spune: „În inima nesocotită Dumnezeu nu va intra, iar de va intra, grabnic va ieşi“. Ci intră în inima socotită, pregătită şi curată. Ascultaţi pe proorocul David, care zice despre această pregătire a inimii astfel: „S-a pregătit inima mea“, apoi “Voi slăvi şi voi cânta în slava mea”, ceea ce arată că mai întâi trebuie să ne pregătim inima curată pentru primirea lui Hristos şi, după ce îl primim în inimă pe Hristos, putem să spunem rugăciunea şi să o avem fără încetare în inima noastră, bucurându-ne şi veselindu-ne, după cum spune Apostolul: „Strigând si cântând în inima noastră Domnului“.


Iar pregătirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea şi ostenirea fără măsură a trupului, umilirea excesivă. Pentru că, pe de o parte, postul neîncetat curăţeşte trupul postitorului de lucrarea şi de materia poftei celei rele, pe de altă parte ostenirea trupului mortifică zvâcnirile necuviincioase ale cărnii, iar umilirea exagerată aduce rugăciunea şi devine, într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Precum steaua de dimineaţă ne arată şi ne vesteşte că peste puţin timp va răsări soarele strălucitor, care odată răsărit va lumina cu razele sale lumea întreagă, tot aşa şi umilinţa binevesteste celui ce se pregăteşte vestea cea bună a mângâierii şi-i aduce la cunostinţă că din clipă în clipă rugăciunea va sosi în inima lui. Odată venită rugăciunea, aceasta va lumina sufletul şi inima şi mintea cu razele luminoase şi strălucitoare, care izvorâsc în chip sensibil din numele lui Hristos.


Iar dacă mintea este luminată, atunci omul distinge ceea ce este folositor pentru suflet de ceea ce este vătămător. Şi precum cel care merge noaptea având cu sine o lumină vede drumul şi nu rătăceşte, tot aşa şi cel care îşi luminează mintea cu lumina adevărată a lui Hristos distinge drumul adevărat şi drept care-l duce la Hristos de drumul cel amăgitor şi rătăcitor care-l duce la pieire şi la diavol.




Aşadar, după ce se pregăteşte cineva după cum am spus sau chiar şi mai mult decât atât, adică cu şi mai multă osteneală, omorându-şi patimile prin nevoinţă, să-şi adune mintea sa de la risipirile spre lucrurile exterioare şi, aplecându-şi capul până la nivelul pieptului, să încerce să găsească locul care se află la mijlocul pieptului şi acolo, înlăuntru, cu toată atenţia, ca un păzitor sau ca o santinelă, să înceapă a spune rugăciunea cu puţină sforţare şi cu puţină zdrobire de inimă, fără să o rostească şi fără să-şi mişte limba, ci să o spună din adâncul inimii, după cum se spune: „Din adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu“. De asemenea, atunci când spune rugăciunea în felul acesta să-şi ţină puţin respiraţia.


În plus, în acele momente, mintea lui trebuie să nu se desprindă nicidecum de locul unde se spune rugăciunea.


Şi dacă începe să se încălzească locul unde se spune rugăciunea, atunci să spună rugăciunea din ce în ce mai tare, după cum se spune: “Vor merge din putere în putere”. Şi, spunând astfel de multe ori rugăciunea, începe să doară înlăuntrul pieptului, acolo unde se spune rugăciunea cu zdrobire de inimă, iar rugăciunea începe de la sine să fiarbă în inimă, adică în adâncul fiinţei, iar înţelesuri dumnezeieşti şi duhovniceşti izvorăsc ca dintr-un izvor nesecat;


Din acest moment este clar că Hristos a venit şi a sălăşluit în acea inimă, după cum a spus Hristos însuşi în dumnezeiasca şi sfânta Sa Evanghelie: “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor”, adică acolo unde sunt inima, mintea şi atenţia adunate toate la un loc şi cercetează în comun şi cu evlavie numele Meu, acolo, voi fi şi Eu. Şi iarăşi spune Mântuitorul: „Eu şi Tatăl Meu vom veni la el şi Ne vom face sălaş întru el“. De acum înainte rugăciunea se va spune cu uşurinţă deoarece, precum fierul înroşit bine în foc este prelucrat cu uşurintă, şi precum un om care doreşte să ardă un cuptor nu poate să-l aprindă şi să-l ardă dintr-o dată, ci puţin câte puţin, până când se va arde pe dinăuntru, şi abia atunci, aşezând lemnele în gura cuptorului, focul le cuprinde deodată şi le înghite, tot aşa se întâmplă şi în inima omului. După ce inima este aprinsă de focul Sfântului Duh, atunci spune rugăciunea cu multă căldură şi cu multă uşurinţă.


După încetarea rugăciunii silite şi cu zdrobire de inimă, omul îşi vine în fire şi îşi cunoaşte foarte bine propria fiinţă, adică ia aminte şi meditează la gândurile şi amintirile pe care le avea înainte de a-şi zdrobi inima cu rugăciunea şi le află pe toate ca fiind capcane, buruieni, centre şi invenţii ale diavolului. Acest lucru îl înţelege şi mai bine din ceea ce urmează. Deoarece, de îndată ce începe să-şi zdrobească inima sa cu rugăciunea stăruitoare, dispar împrăştiindu-se ca fumul înţelesurile acelea necurate şi îngâmfate care îl făceau mai înainte să se îndreptăţească pe sine şi să se creadă mare şi tare pentru nimic.


Atunci se împlineşte în acesta cuvântul care spune: „Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înăltându-se ca cedrii Libanului. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat la locul lui“. Şi dacă se va duce şi va pieri definitiv din inima lui acea amăgitoare îndreptăţire de sine, atunci se va vede pe sine nu numai gol de orice virtute, ci şi păcătos şi sărman ca un vameş.


Acest lucru este arătat si de parabola Mântuitorului Hristos despre fariseu şi vameş. Atâta timp cât inima omului nu se zdrobeşte cu rugăciunea, omul se îndreptăţeşte pe sine şi se socoteşte drept şi sfânt, precum făcea fariseul. Dar dacă îşi va zdrobi inima înlăuntrul său cu suspinul rugăciunii, inima se smereşte şi se socoteşte pe sine asemenea vameşului.


Atâta timp cât omul are o inimă netăiată împrejur, care se îndreptăţeşte pe sine necontenit, dacă intră în biserică, nu-i va veni nici un fel de gând pios, nici vreo evlavie adevărată pentru Dumnezeu sau pentru cele sfinte, nici vreun dor ceresc, ci stă în biserică numai cu trupul, ca un pom uscat, care fiind neroditor trebuie să fie tăiat şi aruncat în foc, după spusele: „Acum securea stă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc“. Pentru că rugăciunea unui astfel de om nu are căldura inimii, ci se face numai cu cuvântul uscat şi cu gândul rece. Rugăciunea lui îi va fi spre judecată şi spre osândă, cum s-a întâmplat cu fariseul. Pe cel care, însă, are inima lui smerită şi zdrobită de stăruinţa rugăciunii, de îndată ce vrea să intre în biserică îl cuprinde o adevărată şi vie evlavie pentru Dumnezeu şi pentru cele sfinte. Şi îl cuprinde atât de mult acea evlavie dumnezeiască, încât şi el însuşi înţelege lucrarea ei, deoarece i se pare şi este convins că nu se află în această biserică pământească, ci că se află în Ierusalimul cel de sus, în slava aceea dumnezeiască, unde împăratul tuturor este slăvit şi prealăudat de miriade şi miriade de îngeri dumnezeieşti. Atunci, de bucurie şi de evlavie, curg şi aleargă din ochii lui râuri de lacrimi calde, care îl curăţesc de tot păcatul, după cum se spune: “Spăla-mă-voi şi mai alb decât zăpada mă voi albi”.


Pe lângă această evlavie îl înconjoară şi îl cercetează şi un alt har, adică o dată cu lacrimile vine la acesta şi o altă mângâiere dumnezeiască, care nu se vede cu ochii trupeşti, dar se vede foarte clar cu ochii minţii cum coboară lin din cer, ca roua peste capul lui, precum roua profetului Ghedeon. Şi de pe cap se revarsă peste tot trupul şi răspândeşte mireasmă, sfinţindu-l. De aceea spune Scriptura: „Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce varsă Harul Său peste preoţii Săi, ca mirul ce se coboară pe cap, pe marginea veşmintelor lui“. Din pricina aceasta trupul lui devine uşor şi se umple de toată mângâierea şi dulceaţa duhovnicească.


Prin urmare, primeşte o înştiinţare de la acest har că s-a împăcat cu Dumnezeu şi spune împreună cu profetul: „Auzului meu vei da bucurie, bucura-se-vor oasele mele cele smerite“, adică „mulţumesc, Doamne, că m-ai înştiinţat şi mi-ai dat să înţeleg prin acest semn al Harului Tău că m-ai iertat pe deplin de toate păcatele mele şi am fost mângâiat eu, netrebnicul robul Tău, pentru că atât de mult mă umilise păcatul meu, încât alergam întotdeauna în ascunzătoare şi oasele mele tremurau de frica iadului.“


Încă şi alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi vin în gura lui în ceasul acela, care arată că Dumnezeu a primit pocăinţa lui şi rugăciunea lui, precum se spune: „Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi“.


Dar nu numai acestea sunt cele de care se bucură un astfel de credincios, ci încă şi multe alte întelesuri cereşti şi dumnezeieşti ies din inima lui. Deoarece a fost dezlegat şi risipit norul întunecos al păcatului de către luminarea rugăciunii minţii şi cugetă armonia cuvântului sfânt care spune: „Le-a deschis lor mintea ca să înţeleagă Scripturile“ şi „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui“ (Ioan 7, 38); deoarece inima omului clocoteşte de înţelesuri dumnezeieşti, iar gura lui vorbeşte în parabole, precum se spune: „Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru început“ (Psalm 77, 2). În clipa aceea inima este în întregime foc, pentru că s-a aprins în inima lui focul, despre care spune Hristos: „Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins!“ (Luca 12, 49). Atunci, în ceasul acela, omul acesta ceresc, care este aprins de lucrarea Sfântului Duh, hotărăşte în sine ca de acum înainte să păzească nestricate toate poruncile lui Hristos, după cum spune şi profetul David: „Juratu-m-am şi m-am hotărât să păzesc judecăţile dreptăţii Tale“ (Psalm 118, 106). Acest har fierbinte şi izvorâtor de viaţă al iubirii dumnezeieşti s-a dat acestuia pe măsura strădaniilor pe care le-a depus în timpul rugăciunii.


Căci, dacă se va ruga cineva după cum am spus timp de o jumătate de oră, şi lucrarea harului rugăciunii inimii rămâne aproape o jumătate de oră în ziua aceea, sau cel mult o zi întreagă, dar nu mai mult. Deoarece, precum fierul, când este scos de către fierar din foc, este înroşit şi arde asemenea focului, dar dacă stă mai mult timp în afara focului, începe puţin câte puţin să-şi piardă puterea de ardere, ajungând iarăşi la răceala şi aspectul lui dinainte, tot aşa şi omul, când spune rugăciunea cu silinţă şi zdrobire de inimă, se aprinde de lucrarea Duhului Sfânt şi face să izvorască din inimă apa cea vie a înţelesurilor dumnezeieşti; dar de îndată ce încetează rugăciunea, încetează şi izvorul înţelesurilor dumnezeieşti.


Aceasta se săvârşeşte din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul să nu neglijeze rugăciunea, gândind că, o dată ajuns acolo, nu mai trebuie să se roage aşa cum am spus la început, şi pentru ca să nu mai cadă iarăsi în patimile cele dinainte ale păcatului sau în altele mai mari şi mai rele. Deoarece spune: “Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: «Mă voi întoarce la casa de unde am ieşit», şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei 12, 43-45).


De aceea este nevoie ca să se roage mereu omul şi rugăciunea lui să se facă neîntrerupt, după cum ne porunceşte şi Apostolul Pavel, spunând: „Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17),“ca să nu cădeţi întru ispită“ (Matei 26, 41). Să se roage cineva neîncetat, dar nu totdeauna cu silinţă şi zdrobire de inimă, după felul în care am spus, deoarece acest lucru este aproape cu neputinţă. Să se roage însă neîncetat, dar şi în alt fel. Adică, după ce se roagă cu silire şi cu zdrobire de inimă şi începe a-l durea pieptul înlăuntru, în locul unde s-a lucrat rugăciunea stăruitoare, şi nu mai primeşte locul acesta mai multă silire, atunci să se roage fără silire şi fără zdrobire de inimă, ci într-un fel mai liniştit, măsurat şi odihnitor, până când se va vindeca şi se va odihni locul acela rănit din piept.


După ce se va odihni şi vindeca, să înceapă din nou strădania rugăciunii celei zdrobitoare de inimă ca mai înainte, cu silire. Iar mintea să fie trează şi să păzească neîncetat inima de atacurile diavolului. Şi când diavolul vrea să năvălească, de îndată mintea să trezească şi să zdrobească inima cu rugăciunea din ce în ce mai puternic, până când îl va durea inima; atunci fără întârziere atacul diavolului va dispărea ca norul purtat de vânt.


Pentru om este lucru cu neputinţă să alunge şi să nimicească atacurile diavolului în alt fel din inima lui decât prin rugăciunea aceasta stăruitoare a inimii, pe care, dacă o neglijează, este în pericol de a ajunge la moartea sufletească, după cum am spus mai înainte. Acest lucru îl arată şi cântarea sfintei Biserici a lui Hristos când spune: “Dacă dreptul cu greu se mântuieşte, păcătosul unde se va arăta?” Deci, precum diavolul, vrăjmaşul nostru cel fără de milă şi neîmpăcat, luptă împotriva noastră în multe chipuri până în ceasul morţii, la fel şi noi să-i stăm împotrivă cu numele lui Hristos, până la ultima noastră suflare.


Cum că acest fel de rugăciune alungă din inima noastră şi nimiceşte patimile şi diavolii care ne războiesc prin mijlocirea patimilor noastre, ascultă, o, frate, şi o vedenie a Părinţilor:


Un frate oarecare, rugându-se odată în chilia lui cu zdrobire de inimă şi multă silinţă, suspinând la fiecare rugăciune, a avut o vedenie şi a văzut multimi nenumărate de demoni, dintre care unii erau ca niste câini, alţii ca zebrele, alţii ca nişte capre, alţii ca vulpile şi ca alte fiare (spuneam că patimile oamenilor sunt numeroase şi diferite). Aceşti demoni acopereau o mare suprafaţă cu numărul lor, deoarece fiecare tagmă era mare la număr. Iar fratele, văzându-i, nu s-a tulburat, ci cu tot curajul şi multă nădejde în Stăpânul Hristos, deoarece în ceasul acela clocotea înlăuntrul lui rugăciunea şi inima lui era ca para de foc, s-a năpustit asupra demonilor ca un leu furios, pentru a-i birui nu cu arme sensibile şi văzute, ci cu arme nevăzute şi invincibile, cu numele lui Hristos adică. Pentru că, ajuns în faţa lor, a început să spună din adâncul inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi atât de tare îşi silea şi zdrobea inima cu numele lui Hristos, încât cu puţin inima nu a plesnit şi nu a ieşit din locul ei. Cum spunea o dată în felul acesta “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, vedea cum prindea câte un diavol şi-l arunca foarte departe de locul unde era. Şi iarăsi spunând rugăciunea cu putere, arunca un altul… Şi făcând aşa a reuşit să-i alunge pe cei mai mulţi cu numele lui Hristos; (spunem că s-a eliberat de cele mai multe patimi prin Harul lui Hristos). Însă, câţiva dintre acei diavoli, îndărătnici şi răi, nu au plecat din locul acela, ci privindu-l pe frate cu ură şi sălbăticie îi spuneau: “Noi nu plecăm nicidecum din acest loc, deoarece acest loc este locuinţă a noastră veche”, adică sunt câteva patimi care, pentru că s-au învechit, cu multă greutate pot fi alungate.


Atunci fratele, auzind cuvântul acesta, s-a supărat tare şi din multa lui supărare a aflat un fel de rugăciune a minţii mult mai înaltă, foarte rară şi nespus de grea. Voind să-şi silească şi mai mult inima cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”, într-un anume fel inima lui se făcea în întregime rugăciune, una cu rugăciunea; după această mai presus de fiinţă înfrângere a inimii scotea din adâncul său un fel de suspin greu, după cum spunea profetul David: “Din suspinul inimii mele” şi din prea multa silinţă şi din nemăsurata supărare, fratele era aproape să-şi dea sufletul. Dar când sfârşea acel suspin adânc şi greu, demonii care mai înainte erau sălbatici şi de nebiruit fugeau de la faţa fratelui, ca şi când i-ar fi urmărit o sabie de foc. Şi, cum mi se pare, fratele voia să spună cuvântul acela al Scripturii, care spune: “Şi cu suspinurile din adânc ai făcut să rodească însutit durerile”. Deoarece cu cât mai din adânc scotea suspinul din fiinţa sa cu durerea inimii, cu atât nimicea, pe acei demoni stăpânitori, şi cu cât îi nimicea, cu atât rodea rod însutit.


După ce a curăţat fratele tot locul acela de demoni, şi-a ridicat capul şi a văzut la depărtare de sine ca la o aruncătură de piatră şi chiar mai puţin pe diavolii alungaţi, care stăteau şi se uitau înapoi căutând să afle timp potrivit pentru a se întoarce la locul de unde fuseseră alungaţi. (Spunem că atunci când patimile vor fi dezrădăcinate din inimă cu silirea cea mai presus de fire a rugăciunii inimii, atunci se va păstra numai în minte amintirea lor; şi dacă se întâmplă să lipsească pentru o clipă frica de Dumnezeu şi rugăciunea din om, atunci patimile înviază din nou şi se înnoiesc). Iar fratele, voind să-i alunge şi de acolo, s-a aşezat ca pe un scăunel şi, aplecându-şi capul până la genunchi, se ruga precum se ruga oarecând văzătorul-de-Dumnezeu Moise, când L-a auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Moise, Moise, de ce strigi către Mine?“ Rugâdu-se deci şi fratele cu mintea în acelaşi fel, iată că ieşea din gura lui când foc, ce ajungea până la locul unde erau demonii, când ca un fel de gloanţe, ce ieşeau din gura fratelui ca dintr-o puşcă, cu atâta viteză împotriva demonilor, încât pe mulţi i-au nimicit. Iar când fratele spunea rugăciunea, şi cu mai multă putere, se făcea că ies din gura lui ca nişte ghiulele de tun care ucideau dintr-o dată mai mulţi demoni, chiar pe cei mai puternici dintre ei. Când spunea rugăciunea fără multă silinţă, ieşeau şi acestea mai mici, dar puternice, şi loveau pe demonii mai mici. Văzând acestea, fratele şi-a venit în fire şi, iată, a înţeles că rugăciunea clocotea în inima lui precum fierbe şi clocoteste apa în cazanul pus pe foc.


La fel şi un alt frate, rugându-se odată cu mintea, a ajuns la această vedere duhovnicească: a văzut demoni mulţi ca nisipul mării cu chip de soldati, care se năpusteau asupra fratelui cu multă ură, ca să-l nimicească de pe fata pământului. Atunci acesta s-a înfricoşat de asaltul năpraznic al demonilor şi a fugit într-o biserică, cerând ajutor Mântuitorului Hristos si Maicii Domnului. Si cum a intrat în biserică, iată, vede pe Mântuitorul şi pe Maica Domnului ca vii în icoanele împărătesti, sezând amândoi ca doi împărafi preaslăviti pe tronurile slavei.


Şi îndreptându-şi de îndată privirea spre Domnul Hristos, îl văzu pe Acesta plin de bucurie şi de frumuseţe, precum se spune: “Frumos cu frumuseţea cea de la fiii oamenilor”. Pe lângă acea frumuseţe de negrăit şi minunată a feţei Sale dumnezeiesti preacurate, mai era îmbrăcat si cu altă slavă şi de o lumină mai curată şi mai strălucitoare decât lumina soarelui, precum spune: “Întru strălucire si în mare podoabă Te-ai îmbrăcat. Cel ce Te îmbraci cu lumina ca si cu o haină”. (Psalmul 103, 2). Fratele nu putu să mai privească la Hristos, precum nu mai poate cineva să privească a doua oară la soare, pentru că ochii lui erau orbiti, ci numai I se închina si săruta preacurata Lui mână dreaptă, cu cutremur si cu bucurie, precum spune: “Se bucură cu sufletul si se cutremură cu mâna”. Se îndreptă apoi fratele şi spre Preasfânta Fecioară, i se închină, sărută mâna sa feciorelnică şi preacurată, îndrăznind să-şi ridice ochii şi să privească preasfânta ei faţă. Lumina şi slava Domnului Hristos semănau cu lumina şi slava Preasfintei Fecioare cât seamănă lumina fulgerului cu cea a soarelui. Adică slava Preasfintei Fecioare era puţin mai blândă privirii, aşa încât fratele, îndreptându-şi pentru a doua oară privirea spre preacinstita ei faţă, ochii lui nu au orbit, aşa cum nu orbesc atunci când se uită puţin la un fulger.


Domnul nostru Iisus Hristos stătea ca pruncul odihnindu-Se pe bratul sfânt al Preacuratei ca pe un tron de heruvimi, iar Preasfânta Fecioară îl privea pe fratele cu privire milostivitoare şi preadulce. Preadulcele Iisus era atât de frumos şi plăcut la vedere întru toate, şi atâta slavă împrumuta Preasfintei Fecioare cu împărăteasca Lui aşezare în braţele ei, şi atât de mult se potrivea Cel preacurat cu cea preacurată, Cel nepătat cu cea nepătată, Domnul şi Stăpânul cu Doamna şi Stăpâna, Cel prealăudat cu cea prelăudată, Cel preacinstit cu cea preacinstită, Cel preafeciorelnic cu cea preafeciorelnică, adică Iisus cu Fecioara Maria, cum se potriveşte mireasma trandafirului cu frumuseţea acestuia. Domnul Iisus privea la fratele cu multă dulceaţă şi cu negrăită iubire. Şi iarăşi, aşa cum este cu neputinţă ca cel care ţine în mână un trandafir si îl miroase, să nu se bucure de frumusetea lui si să nu se împărtăsească de mireasma lui, tot asa si fratele, privind pe Mântuitorul Hristos şi pe Maica Domnului si privit fiind de Acestia, era cu neputinţă să nu se împărtăşească de Harul Lor şi să nu se bucure de mângâierea Lor. Atunci, luând curaj de la privirea cea blândă a Preasfintei, fratele a strigat către ea: “Preasfântă Fecioară, Preacurată, Maica Domnului meu, Stăpâna mea preadulce, cum să scap de demonii care mă urmăresc?” Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, izbăvitoare celor ce scapă către ea, răspunzând fratelui, i-a zis: “Cu numele Fiului meu şi cu numele meu sunt biruiţi şi nimiciţi demonii cei ce s-au lepădat”. De îndată, fratele a făcut închinăciune, a ieşit din biserică şi a început să spună din inimă: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” şi“Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie”. Iar demonii, fără întârziere, au fugit neputincioşi şi au pierit din faţa fratelui.


La fel şi alt frate, lucrător şi acesta al rugăciunii minţii şi a inimii, a ajuns la această vedere. I s-a arătat că s-ar fi aflat sub tartar, acolo unde este locuinţa tuturor demonilor. Acolo a vâzut o cetate foarte puternică. Pe dinlăuntru acea cetate era plină de un întuneric gros şi aproape pipăibil, despre care spune şi Mântuitorul: “Acolo va fi întunericul cel din afară”, deoarece nici o rază de lumină nu pătrunde acolo, pentru că se află în inima pământului, unde Domnul Atotţiitorul a hotărât să locuiască demonii în veacuri nesfârşite. De aceea şi cuvântul profetului spune: “Intra-vor în cele mai de jos ale pământului”. Iar porţile cetătii aceleia erau mari şi puternice, fiind păzite de câţiva demoni înfricoşător de urâţi.


Înăuntrul cetătii locuiau demoni fără de număr, toti având aripi. Unii dintre ei ieseau din cetate zburând ca vrăbiile, alţii intrau în cetate ca albinele în stup. Fratele stâtea într-un loc, lângă drum. Era aplecat, fruntea lui sprijinindu-se pe genunchi, trupul lui fiind arcuit ca un pod, iar pieptul lui adâncit ca o boltă.


Aşa fiind aşezat, fratele spunea din inimă cu durere şi cu multă silinţă “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi spunând astfel rugăciunea, la fiecare rugăciune ieşea din gura lui ca o flacără aprinsă care se îndrepta către un demon şi-i ardea aripile, picioarele, mâinile şi părul, încât demonul respectiv rămânea nemişcat într-un loc ca un buştean sau ca un purice pârlit. Deoarece, atunci când este pârlit, puricele nu se mai poate mişca. Spunând încă o dată rugăciunea fratele, un alt demon era ars, dintre cei care erau ajunşi de flacăra rugăciunii, pentru că demonii ieşeau şi intrau cu mare viteză, precum vântul.


Rugându-se fratele astfel mult timp, a reuşit să ardă mulţi demoni, care alcătuiau în fata porţilor iadului o grămadă mare. Demonii care erau înlăuntru vedeau că dispar demonii aceia, vedeau şi sabia de foc a rugăciunii inimii care îi nimicea, dar de unde venea aceasta nu puteau vedea, pentru că numele lui Dumnezeu îi ameţea precum ameţeşte fumul albinele. Atunci au mers şi au spus cele întâmplate diavolului care era mai mare peste ei, cel numit satana, care, aflând de nenorocire, s-a tulburat foarte tare, dar se temea să iasă din cetate pentru a nu păţi şi el la fel. Şi-a scos însă capul lui necurat pentru a vedea din ce loc vine sabia de foc. Aplecându-se astfel, flacăra de foc a rugăciunii inimii l-a atins în fată, arzându-l. Acesta s-a tras repede înăuntru, închizând şi porţile iadului.


Iar fratele, venindu-şi în fire şi cugetând la cele întâmplate, se bucura de nimicirea demonilor, slăvind şi mulţumind Domnului nostru Iisus Hristos, Care a dat atâta har şi putere celor care îl iubesc din tot sufletul şi îl cheamă din adâncul inimii. Acestuia se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.














Cuvântul al doilea


Despre trebuinţa de a găsi un adevărat lucrător al rugăciunii minţii, de la care să învăţăm felurile şi semnele acestei rugăciuni, şi despre aceea că cel care are neîncetat rugăciunea înlăuntrul său şi o lucrează din adâncul inimii, cu multă evlavie şi atenţie, înţelege uneori din anumite semne duhovniceşti că sufletul lui se împărtăşeşte în chip nevăzut cu Iisus Cel chemat cu stăruinţă. Încă şi despre rodul acestei rugăciuni.

Binecuvintează, părinte!


Pentru ca să se elibereze omul de patimi şi să le dezrădăcineze din inima lui este nevoie să dobândească în inimă rugăciunea minţii. Deoarece, dacă nu va locui rugăciunea minţii în acel loc de unde izvorăsc patimile, acestea nu pot fi îndepărtate.


Iar dacă nu sunt îndepărtate de la om patimile, nu pleacă de la acesta nici demonii. Deoarece demonii au obiceiul de a se aduna acolo unde sunt patimi, precum se adună şi muştele acolo unde este vreo rană urâtă şi rău mirositoare. Şi precum ciorile şi celelalte păsări carnivore, acolo unde văd sau simt vreun miros urât de animal mort, se adună de unde ar fi şi îl mănâncă, tot aşa şi demonii, acolo unde văd vreun om trupesc şi robit de patimi, îşi fac cuib şi nu se lasă până nu mănâncă pe dinăuntru trupul acela carnal cu plăcerile cele de ruşine. De aceea spunea şi proorocul: “Când se vor apropia de mine cei ce îmi fac rău, ca să mănânce trupul meu” (Psalm 26, 3). Dar pentru ca să se elibereze cineva de patimi, aşa cum s-a spus mai înainte, este nevoie să dobândească rugăciunea minţii în inima sa.


Şi iarăşi, pentru a dobândi cineva în inima sa rugăciunea minţii, lucru necesar este să roage pe Dumnezeu pentru aceasta de multe ori cu smerenie, chinuindu-şi trupul său cu postul, cu metaniile şi cu alte osteneli trupeşti, pentru ca Dumnezeu să se milostivească văzând ostenelile sale şi să-i arate un îndrumător nerătăcit, care lucrează această rugăciune a minţii şi a inimii neştiut de nimeni, de la care să o înveţe şi el cu precizie. Iar dacă nu se găseşte un astfel de îndrumător în locul acela, să roage pe Dumnezeu să facă El ce ştie pentru aceasta. Adică să-i arate Dumnezeu ce trebuie să facă. Dacă află un astfel de lucrător al rugăciunii şi învată de la acesta, dar totuşi nu poate să o înţeleagă întru-totul, atunci, spun, să-l roage pentru această rugăciune a minţii pe Dumnezeu să-l îndrume prin vreun alt semn cum să o lucreze şi cum să o dobândească.

Odată, un frate, auzind pe cineva vorbind despre rugăciunea minţii, s-a rănit în inima sa, străduindu-se cum să facă să o dobândească şi el. Dar pentru că nu reuşea să o dobândească, nici să o înţeleagă, pentru că rugăciunea minţii este greu de înţeles şi greu de lucrat, fratele acela a început să se roage lui Dumnezeu, cerându-I neîncetat să-i arate cum să lucreze şi cum să spună rugăciunea fără să rătăcească. Deoarece cei care urmează gândul lor în această rugăciune, fără să aibă vreo înştiinţare dumnezeiască, este cu neputinţă să nu aibă vreo rătăcire de la diavol, în afară de cazul în care este cineva atât de smerit încât ocoleşte uneltirile diavolului cu luminarea sa dumnezeiască. De aceea, spun, fratele acela îl ruga pe Dumnezeu pentru rugăciunea minţii cu multă smerenie, pentru că din clipa în care a auzit vorbindu-se despre această rugăciune, şi-a dorit mult să o dobândească. Cu toate acestea, nu avea nici o înştiintare de sus: “Căci fără Mine spune Mântuitorul – nu puteti face nimic”. Văzând, deci, Dumnezeu setea fratelui, i-a trimis în somn pe îngerul Său în chipul unui călugăr pe care fratele îl cunoştea ca fiind desăvârşit în această rugăciune. Şi îngerul i-a explicat rugăciunea minţii şi a inimii în felul următor. Având numai pieptul său descoperit şi spunând din tot sufletul său rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, arăta fratelui cu multă claritate toate punctele rugăciunii minţii şi a inimii. Când spunea îngerul rugăciunea, fratele vedea toată silinţa acestuia, cum din cauza sforţării sale lăuntrice îngerul transpira şi scuipa sânge, cum îşi chinuia peste măsură inima şi cum avea multă atenţie la rugăciune. Şi când faţa lui se vedea slăvită, strălucitoare şi plină de Harul lui Dumnezeu, din pricina bucuriei pe care o primeşte inima prin rugăciune, precum se spune: “Inima veselă îmbujorează faţa omului”, când iarăşi vederea feţei sale era tristă şi chinuită de oftaturi adânci, după cum spune “întristat este sufletul meu”, şi iarăşi se vedea cum îngerul, cu puterea şi lucrarea rugăciunii, îmblânzea faţa sa furioasă şi sălbatică. Uneori, părea că stă să cadă pe pământ din forţarea sa peste măsură la care ajungea rugăciunea inimii, din cauza slăbirii puterilor, iar alteori se vedea, ca într-o oglindă, inima lui că este gata să crape sau să sară de la locul ei din pricina muncii la care o supunea rugăciunea. Alteori, întregul său trup arăta ca un trup mort.


Şi spunea îngerul fratelui: “Aşa cum m-ai văzut spunând rugăciunea, aşa spune-o şi tu, şi va afla odihnă sufletul tău”. Acest lucru l-a văzut fratele de două, de trei şi de mai multe ori, şi făcând aşa s-a liniştit cugetul său. Asemenea şi un alt frate, rugându-se odată cu rugăciunea minţii, cu multă răbdare, a fost ridicat la vederea cea duhovnicească. Şi a văzut în faţa sa doi îngeri, care ţineau în mâini o carte deschisă, care se cheamă Filocalia, şi arătau fratelui cu degetul partea aceea din Filocalie unde se vorbeşte despre rugăciunea minţii şi se spune că: “Este dator monahul ca la fiecare respiraţie a sa să spună o rugăciune, rar şi cât se poate de clar”. Şi când citea fratele acest lucru, şi-a venit iarăşi în sine.


Dar felul acesta de rugăciune, cu cât este mai înalt şi mai de cinste, cu atât are nevoie de mai multă pregătire a celui care îl foloseşte, după cum spune Avva Isaac într-un loc din cuvântul său despre aceasta: “În sudoare a binevoit înţeleptul Stăpân să dea pâinea aceasta celor ce o caută. Şi aceasta spre binele nostru, pentru ca nu cumva, împărtăşindu-ne înainte de vreme din aceasta, nepregătiţi, să păţim indigestie şi să murim”. Adică, a binevoit preaînţeleptul Dumnezeu ca darul acesta al rugăciunii minţii şi al vederii duhovniceşti să-l primească acei oameni care transpiră şi se luptă peste măsură din dragoste pentru această rugăciune a minţii, după cum a spus unul din părinţi, cum că mult sânge a scuipat din cauza forţării în timpul rugăciunii până când a dobândit-o înlăuntrul său.


Aceasta, adică faptul că Dumnezeu a binevoit să ne luptăm pentru rugăciune, arată iconomia, pogorământul lui Dumnezeu fată de noi, pentru binele nostru, pentru ca să luăm aminte si să nu ne apropiem de această rugăciune oricum. Deoarece, dacă se întâmplă să ne apropiem de această rugăciune la întâmplare si gustăm din ea fără pregătirea trebuincioasă, se poate întâmpla să murim de moarte sufletească sau chiar de moarte trupească, după cum au păţit mulţi şi vedem că mai păţesc şi astăzi, deoarece se întâmplă să nu putem digera această hrană şi să murim, pentru că hrana cea tare este pentru cei desăvârşiţi, după cum spune dumnezeiescul Apostol, si nu pentru pruncii care încă se mai hrânesc cu lapte. Acest lucru ni se întâmplă deoarece cel care lucrează această rugăciune a minţii cu pregătirea de cuviinţă, acela, spun, se împărtăşeşte în chip nevăzut cu însuşi Iisus Hristos ori de câte ori o spune din adâncul sinelui său cu evlavie peste măsură şi cu nemăsurată atenţie. Şi aceasta o cunoaşte din liniştea şi pacea lăuntrică care vine în ceasul acela. Spunând acesta “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” din adâncul inimii de multe ori şi cu credintă fierbinte, cu nemăsurată smerenie, cu cea mai mare evlavie, cu inimă curată, cu nădejde vie şi multe asemenea acestora, deodată începe să izvorască pacea dumnezeiască în inima sa din numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca dintr-un izvor preadulce. Şi cu cât este copleşit de dumnezeiescul nume al lui Hristos şi cu cât bea şi se răcoreşte sufletul lui din această băutură dumnezeiească a lui Hristos, cu atât doreşte şi mai mult cel ce se roagă şi este cuprins de pacea dumnezeiască să cerceteze din inimă şi mai mult şi cu mai multă căldură numele lui Hristos. Deoarece, când acesta ajunge la această măsură a rugăciunii minţii, atunci nu numai trupul îşi află pace de patimi, ci şi inima sa, în faţa gândurilor ruşinoase, şi duce o viaţă liniştită ca şi când ar fi fără de trup, asemenea celui care se împărtăşeşte cu vrednicie de preacuratele Taine şi care petrece ziua aceea în pace şi linişte, cugetând şi avându-L în faţa ochilor minţii numai pe Hristos, şi nu vrea să mai ştie de lume şi de lucrurile lumii, deoarece este stăpânit de dragostea Mielului neprihănit din care a gustat sufletul său, iar Mielul este Hristos.


Cei care însă îndrăznesc şi lucrează acest fel de rugăciune a minţii fără să aibă nici o pregătire şi fără să ceară sfatul despre aceasta vreunui părinte care lucrează rugăciunea, aceştia se aseamănă cu cei care îndrăznesc să se împărtăşească nespovediţi şi fără vrednicie cu preacuratele Taine ale Domnului. De aceea şi Domnul nostru Iisus Hristos, Cel căutat de acesta, neplăcându-I şi făcându-I-Se silă de starea lor de nepregătire, de mândria şi de aroganţa lor, li se face ca o hrană nedigerabilă şi mor. Deoarece, precum Sfânta Impărtăşanie pe cei ce se împărtăşesc cu vrednicie îi sfinţeşte, îi luminează şi îi răcoreşte, iar pe cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie îi arde, îi întunecă şi îi dă morţii, tot aşa şi rugăciunea minţii, celor care postesc, se înfrânează şi se smeresc le dă pace trupeste şi sufleteste şi îi întăreşte în lucrarea Domnului, iar celor lacomi, neînfrânaţi şi mândri le înceţoşează mintea, le întunecă sufletul, le orbeşte inima şi îi predă minţii neîncercate. Şi dacă devin, astfel, fără măsură la cuget, adică limitaţi la mintea lor, orbi la inimă şi întunecaţi la suflet, li se pare răul bine şi amarul dulce. Unii ca aceştia nu mai primesc să asculte sau să primească sfat de la cineva. Deoarece satana, care a sălăşluit întru ei din pricina înălţării de sine, îi învaţă cele ale sale şi îi înştiinţează în mintea lor rătăcită că numai ei au găsit adevărul şi calea ea adevărată care duce la mântuire, iar ceilalţi le par rătăciţi. Şi pe bună dreptate li se întâmplă aceasta, din cauza mândriei lor, pentru că acesta, în loc să culeagă rod copt şi strugure dulce din rugăciunea lor, culeg rod necopt prin necunoaşterea lor şi aguridă pentru înalta părere de sine. Cei care lucrează însă rugăciunea aceasta a minţii cu ascultare şi asceză, cu smerenie, cu post şi cu sfatul sfinţilor părinţi duhovniceşti purtători de Dumnezeu, aceştia culeg din rugăciunea minţii roade de mântuire, roade coapte, bune, duhovniceşti, dulci şi bineplăcute.


Acest rod care se naşte din rugăciunea minţii se cunoaşte bine din cuvântul care urmează.


Omul este alcătuit din trup si suflet. Trupul este văzut şi material, precum spune Scriptura: “Şi a făcut Dumnezeu pe om, luând ţărână din pământ”, iar sufletul este nematerial şi nevăzut, după cum spune în continuare Scriptura: “Şi a suflat Dumnezeu în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul suflet viu”. De aceea trupul, întrucât este din pământ, iubeşte cele pământeşti, iar sufletul, întrucât este de la Dumnezeul Cel ceresc, iubeşte cele cereşti şi nemateriale. Dar, pentru că sufletul locuieşte înlăuntrul trupului material şi văzut, este împiedicat de lucrarea poftelor trupeşti şi nu poate cerceta cele cereşti aşa cum doreşte şi aşa cum merită. Mai mult chiar, aceasta se întâmplă sufletului din momentul în care omul face ceva rău în faţa lui Dumnezeu, îndepărtând şi exilând sufletul de la dragostea lui Dumnezeu şi a celor cereşti şi de la nădejdea bucuriei dumnezeieşti ce va să vină.


Iar dacă pleacă de la acesta iubirea lui Dumnezeu, a celor cereşti şi nădejdea Raiului, atunci va împărăţi în el dorinţa lumii, plăcerea trupească şi rătăcirea diavolului, aceasta însemnând că de atunci înainte el va petrece în desfrânare şi în nepurtare de grijă faţă de cele duhovniceşti, având adormită conştiinţa sa, iar vederea sufletului fiind întunecată şi orbită.


Fiind în această situaţie, adică depărtat cu duhul de cele cereşti, pentru a putea după aceea să se depărteze de relele de care este biruit şi pentru a putea sufletul să-şi amintească cele cereşti cu care are asemănare, şi pentru a se ridica cugetul omului de la cele sensibile la cele tainice, de la cele văzute la cele nevăzute, de la cele materiale la cele nemateriale, de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase, de la cele pământeşti la cele cereşti, pentru a se întâmpla, spun, aceasta, este nevoie ca inima să fie zdrobită cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Şi, într-un anume fel, să se frământe şi să se unească inima cu numele Domnului, precum se uneşte făina cu apa şi devine pâine, prin lucrarea focului (adică prin lucrarea Harului). Deoarece, atunci când spune cineva “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, din adâncul inimii, atunci inima lui se umple de înţelesuri cereşti şi de gânduri duhovniceşti. Şi când se umple inima de astfel de înţelesuri duhovniceşti (venite de la Duhul Sfânt), atunci din inimă se transmite acea lucrare dumnezeiască în toate mădularele şi simţirile sale. De aceea, fiind omul atunci întru totul unit cu harul rugăciunii, orice vedere sensibilă ar avea cu simţurile sale materiale, de la această vedere sensibilă mintea lui se urcă de îndată la vederea cea nematerială şi tainică, fără ca să simtă plăcerea trupească şi fără să fie biruită inima lui de frumuseţea şi plăcerea vederii sensibile. De exemplu, cel ce lucrează rugăciunea minţii, oricând ar vedea vreun om frumos sau altă făptură frumoasă a lui Dumnezeu, din aceasta dă motiv sufletului său să-şi imagineze şi să cugete la frumuseţea făpturilor cereşti şi nemateriale ale lui Dumnezeu.


Deoarece un astfel de om îţi spune, sau mai bine şi mai corect este să spun că sufletul spune omului aceluia astfel:


“Omule, dacă aceste făpturi materiale, care astăzi sunt şi mâine nu mai sunt, le-a făcut Dumnezeu atât de frumoase şi minunate şi fac atâta bucurie celor care le văd, oare cu cât mai frumoase şi mai minunate trebuie să fie bunătăţile cereşti şi veşnice ale Raiului, “cele pe care ochiul nu le-a văzut, şi urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu au ajuns”, pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru robii Săi de la facerea lumii?” Iar de aici îl urcă la o şi mai înaltă vedere, deoarece îi aduce aminte de Dumnezeu însuşi, spunându-i astfel: “Dacă acelea care sunt făpturi ale lui Dumnezeu sunt atât de minunate şi negrăite, oare Dumnezeu însuşi, făcătorul şi ziditorul acestora, cât trebuie să fie de strălucitor, de minunat?” La fel se întâmplă când lucrătorul rugăciunii minţii doreşte să vadă cu ochii trupeşti stelele cerului şi luna, fulgerul şi soarele strălucind atunci se ridică de îndată cu mintea la frumuseţea Raiului şi la negrăita strălucire a lui Dumnezeu, făcătorul şi ziditorul tuturor acestora. Deoarece, iarăşi spune sufletul tainic omului: “Oare, omule smerit şi cel din urmă, dacă cele văzute au o atât de mare frumusete şi strălucire, dar Dumnezeu, făcătorul soarelui, ziditorul cerului, creatorul stelelor, cu cât străluceşte mai mult decât soarele?”


Despre această strălucire dumnezeiască unul din părinţi a spus următoarele:


Vedenie


Un oarecare călugăr L-a rugat odată pe Dumnezeu să-i arate slava şi strălucirea sfinţilor, şi s-a învrednicit de ceea ce râvnea, în felul acesta. A venit un înger dumnezeiesc şi i-a spus:“Cel care cere primeşte, cel care caută află şi ce lui ce bate i se deschide”, şi de îndată a deschis ochiul cel drept duhovnicesc al sufletului fratelui şi a văzut slava aceea dumnezeiască şi bucuria de negrăit a tuturor sfinţilor, de care se bucură aceştia în cer. Spunea fratele acela că a văzut pe toţi sfinţii în slava şi fericirea aceea dumnezeiască, în care fiecare sfânt strălucea la fel ca soarele, şi strălucind fiecare ca soarele, ieşeau din ei atâtea raze, câte are şi soarele, şi toţi sfinţii cântau cu glas preadulce: “Aliluia”.


Aşadar, dacă aici soarele luminează lumea întreagă, fiind numai un singur corp luminos, oare în cer, unde sunt mii şi miriade de sfinţi, strălucind fiecare precum soarele, cum trebuie oare să fie acea strălucire, acele raze, acea revărsare de lumină, slava aceea? Şi iarăsi spunea călugărul acela că toţi sfinţii, care străluceau atâta, primeau strălucirea lor din strălucirea şi lumina lui Dumnezeu, şi că o rază a lui Dumnezeu era asemenea soarelui întreg. Acum, gândeşte tu singur, cititorule, atât cât poate gândi şi cât poate ajunge mintea ta, cât de mare şi ce fel de lumină este lumina dumnezeirii şi slava aceea de negrăit şi de necuprins a Dumnezeului Celui nevăzut, a Ziditorului şi Făcătorului nostru?


La fel atunci când cel care lucrează rugăciunea minţii va mirosi un trandafir sau altă floare frumos mirositoare, sau când va privi o floare dintre florile câmpului, mintea lui se va duce ca fulgerul la parfumul acela de negrăit pe care îl răspândesc florile Raiului, de care amintindu-şi îşi va uda faţa sa cu lacrimi de bucurie sfântă. Şi cu cât va ofta mai din adâncul inimii sale, cu atât se va înălţa mai mult, depărtându-se de cele pământeşti. Oftează din adâncul sufletului său deoarece nu numai că doreşte să se împărtăşească de bunătăţile cereşti ale Paradisului, ci şi pentru că îşi aminteşte cât de cumplit este iadul celor care sunt lipsiţi de toate acestea, întrucât, în mod inevitabil, omul se află ori cu Dumnezeu în Rai, ori cu diavolul în cele de dedesubt ale pământului.


Mai spunea acel călugăr că, după ce a văzut slava aceea minunată a sfinţilor, a văzut şi înfricoşătorul chin al celor din iad. Spunea că, după ce a încetat vederea aceea cerească a slavei dumnezeieşti, închizându-se ochiul cel drept al sufletului, s-a deschis de îndată ochiul cel stâng al sufletului, cu care a văzut iadul ca o mare întinsă, care era atât de adâncă, ca de la pământ la cer. Mai era marea aceea a iadului întunecoasă şi încinsă, iar în ea erau amestecaţi cei ce se aflau în ea precum sunt amestecate seminţele puse la fiert în cazan. Fierbea iadul acela precum fierb apele termale; pe unii îi scotea apa la suprafaţă, pe alţii îi afunda, unuia i se vedea numai mâna, altuia numai capul, iar altuia piciorul. Unul striga “vai mie, vai mie” cu glas sfâşietor, altul blestema pe cel care a fost cauza trimiterii lui în iad.


Atât de mult se urau şi se duşmăneau unii pe alţii, încât, dacă ar fi fost posibil să ajungă unii la alţii, s-ar fi sfâşiat cu dinţii, precum câinii. Deoarece acolo desfrânatul se mânia şi blestema împotriva desfrânatei, pentru că din cauza ei ajunsese în iad. Părinţii se îndreptau cu ură împotriva copiilor, deoarece, dorind să le facă acestora bogăţii pentru o viaţă uşoară, au ajuns ei în iad. Iar copiii se mâniau împotriva părinţilor, deoarece i-au lăsat la voia lor şi nu i-au condus la frica de Dumnezeu. Pe scurt, a spus, acolo era o mare nerânduială şi un miros insuportabil.


Toate acestea şi multe asemenea văzând, luptătorul cel bun oftează din adâncul inimii, şi cu cât oftează mai din adânc, cu atât este ridicat mai mult de la cele pământeşti la cele cereşti. De aceea, nu numai că nu se prinde de pietrele în care este diavolul, ci devine şi mai fierbinte doritor al celor duhovniceşti şi cereşti, ajungând la despătimire, pentru că atunci, într-adevăr, niciun fel de patimă diavolească nu mai este în el. Dar cel care nu lucrează lucrarea duhovnicească a rugăciunii minţii cu inima zdrobită nu poate ajunge la această stare. De îndată ce vede o faţă frumoasă sau un alt lucru scump şi frumos de pe pământ, inima lui este cuprinsă de plăcere şi este robit şi se prinde de lucrul acela gândul lui precum se prinde peştele de undiţă, şi aleargă la acea plăcere precum aleargă câinele la măcelărie, zbătându-se cum să mănânce pe săturate, precum se spune: “şi dorea să-şi umple pântecele său cu roşcovele din care mâncau porcii”. A căror parte să nu o avem, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. A Lui fie slava şi puterea în vecii vecilor.


Amin.
VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al treilea






Cum poate cineva să ajungă la calea (metoda) cea mai desăvarsită a rugăciunii mintii si cum poate să alunge din cugetul lui demonii temerii, care îl înfricosează foarte tare in timpul noptii, când vrea să se roage sau când doreste să meargă singur în vreo pesteră sau în vreun loc pustiu pentru a se ruga în liniste.

Binecuvintează, părinte!


Adevăratule lucrător al rugăciunii mintii, dacă doresti să ajungi la măsura cea adevărată si înaltă a rugăciunii acesteia, ascultă cu atentie ceea ce vreau să-ti spun în continuare. Uneori, în timpul noptii, mergi singur în locuri neumblate, în locuri sălbatice, înfricosătoare, în astfel de locuri în care ai crede că este cuibul si locuinta demonilor. Dar înainte de a merge în astfel de locuri să te pregătesti pentru un astfel de drum si pentru un astfel de plan al tău.


Constiinta ta să fie linistită si împăcată, să nu te chi nuiască pentru vreun păcat ascuns al tău. Să fii spovedit. Să te fi împărtâsit cu Trupul si Sângele Stăpânului si să te fi înarmat cu armele Duhului Sfânt. Astfel fiind pregătit, atunci când pornesti la drum, mergând singur în noaptea întunecată, cât mai des însemnează-te cu semnul cinstitei si atotputernicei cruci, având în mintea ta că mergi (acesta este de fapt adevărul) la un război mare, un astfel de război în urma căruia nu vei mai apuca Să vezi lumina soarelui, gândind că în noaptea aceea urmează să mori o dată pentru totdeauna, luptând cu demonii cei sălbatici si nemilosi ai fricii, pe care fie îi vei birui cu puterea nebi ruită a numelui Domnului si îi vei alunga din locumta lor, si în felul acesta te vei întoarce biruitor, fie, mai degrabă,’ vei cădea pe câmpul de luptă al acestui război nevăzut, decât să te întorci învins.


Asadar, frate, după ce te pregătesti asa cum am spus, mergi la acest râzboi nevăzut cu gândul de mai sus. Căci demonii, întelegând că vrei să mergi împotriva lor, pentru a-i lupta cu numele Domnului, se vor grăbi să ti-o ia înainte în chip nevăzut, cu viclenia lor cunoscută. Mai întâi, vor să te înfricoseze, să trezească în tine o astfel de frică încât să începi să transpiri cu o transpiratie rece din cauza fricii exagerate si să tremuri de o astfel de groază, pe care ti-o vor insufla în toate mădularele tale, încât să te pună pe fugă înapoi. Dacă tu vei lupta însă în asa fel încât nu te lasi biruit de războiul lor, atunci viclenii demoni vor schimba sălbăticia si felul lor înfricosător în laudă si într-un fel de îndemn, doar-doar vor reusi în acest fel să te întoarcă înapoi. îti vor trimite astfel de gânduri în cugetul tău, ca si când te-ar sfătui, amăgitorii, spunându-ti: “O, omule al lui Dumnezeu, te vedem că ai mare simplitate si de aceea nu cunosti ceea ce este mai bine pentru tine, că nu este bine să vii într-un astfel de loc în miezul noptii. Nu-ti este milă de viata ta si nu te temi ca nu cumva, din cauza nepregătirii tale, să mergi în iad dacă mori în clipa aceasta? Sau poate că nu stii cine suntem noi, de aceea pornesti împotriva noastră. Ascultă-ne pe noi, o, omule, si întoarce-te înapoi cât poti de repede, înainte de a ne mânia împotriva ta si înainte de a vedea în realitate puterea noastră cea mare. Stai linistit în chilia ta, străduieste-te acolo să placi lui Dumnezeu, săvârsind tot felul de virtuti, pentru că, să mai stii si asta, dacă mori acum în războiul cu noi, te vor mânca fiarele pădurii, fără să te învrednicesti de înmormântare si fără să ti se cânte slujba de înmormântare.

Acestea si multe asemenea lor îti vor pune în fată după ce te vor înfricosa, ca si când ei ar dori să te determine la un lucru mai bun si la o petrecere mai folositoare si mai sigură. Tu, însă, iubite rob al Domnului, să nu dai în nici un fel ascultare sfatului lor, nici bunătătii lor, deoarece scris este: “Mila păcătosului să nu fie peste capul meu”. De aceea, auzind toate acestea, fă-ti des semnul crucii si, spunând neîncetat în taină “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”, mergi împotriva lor, ca si când ai fi surd si mut, având gura pecetluită. Căci dacă cumva le asculti “sfatul” si te întorci pe fugă, să stii că vei fi în mare pericol. De îndată ce vei vrea să te întorci si să fugi înapoi, ti se vor arăta demonii, în cuget, ca si când te-ar fugări nenumărati tâlhari cu săbii sau ca si când ar sări asupra ta fiare sălbatice ca să te înghită de viu. Asa încât pericolul va fi dublu, punându-te în pericol si trupeste si sufleteste. Trupeste vei fi în pericol deoarece, fugind prea tare de frică sau din lucrarea demonilor care aleargă în urma ta, sau din cauza întunericului noptii si din cauza neatentiei mintii si a inimii tale tulburate, poti să cazi si să-ti rupi vreunul din mădularele tale. Sufleteste vei fi în mare pericol deoarece din fuga ta vor prinde curaj demonii asupra ta, tu arătându-le astfel că nu poti să le stai împotrivă; si stiind că de acum înainte ai să te temi si de umbra ta, vor veni asupra ta ca nebunii. De aceea, o, soldatule al lui Hristos, iesind la un astfel de război nevăzut, fii treaz si atent, cât poti de mult, pentru ca să nu te prindă în capcanele lor amăgitorii demoni cu nici un fel de momeală.


Mergând împotriva lor, când îti vor iesi în cale astfel de atacuri, sprijină-ti întăi inima ta în amintirea lui Dumnezeu, crezând cu tot sufletul că Dumnezeu vrea să fie prezent în chip nevăzut în acest râzboi ca să vadă lupta ta. Din această aducere aminte de Dumnezeu vei simti imediat o oarecare mângâiere si bucurie în inima ta. Deoarece zice: “Mi-am adus aminte de Dumnezeu si m-am bucurat”. Apoi vino în ajutorul trupului tău înfricosat cu nemiscarea si, aplecându-te putin spre pământ, sileste-ti inima cu rugăciunea, spunând-o din adâncul inimii tale de cinci-zece ori. Si după aceea, ridică-te si iarăsi îndreaptă-te linistit direct spre locul acela dinspre care socotesti că vin spre tine săgetile de foc ale demonilor, adică ispitele fricii, ca niste valuri învolburate nesfârsite.


Mergând într-acolo, împotriva lor, însemnează-te iarăsi des cu semnul cinstitei si de viată făcătoarei cruci si ia aminte ca nu cumva să deschizi gura si să scoti vreun strigăt de frică, precum copiii, cerând ajutor cu glas tare. Ci, tinând gura închisă si spunând în taină si neîntrerupt, cu multă atentie “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”, o dată ia fiecare respiratie a ta, mergi cu curaj si fără frică împotriva vrăjmasilor tăi, care, vâzând că te îndrepti astfel spre ei, vor încerca să-ti tulbure din nou cugetul cu nesfârsitele ispite ale gândurilor de tot felul. Si atât de tare te vor lupta, încât vei simti aievea, pe fată, războiul înfricosător. Pentru că acesti de moni ai fricii se năpustesc asupra ta ca niste tauri sălbatici si ca niste bivoli înfricosători, ca si când te-ar împunge cu coarnele din toate părtile si te-ar călca în picioare.


Tu, însă, iubite frate, în clipele acelea, vino în sprijinul inimii tale cu frica lui Dumnezeu, spunându-ti: “Acum viata mea se sfârseste, pentru că ori demonii mă vor omorî, ori că mă voi sili cu rugăciunea până voi muri.


Dacă mă vor birui demonii si mă vor omorî, Dumnezeu va avea grijă de sufletul meu. Iar dacă voi muri din silinta la rugăciune, Dumnezeu cu atât mai mult va odihni su fletul meu acolo unde străluceste lumina fetei Lui, deoa rece va socoti această moarte a mea ca pe o moarte mar tirică.


Astfel venindu-ti singur în ajutor, iubite frate, începe să spui: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mi luieste-mă”, din adâncul sufletului tău. Spunând această rugăciune din adâncul inimii tale, vei coborî din adâncul acesta al rugăciunii inimii într-un si mai mare adânc al rugăciunii inimii. Si cu cât vezi mai aproape de tine peri colul demonilor, cu atât te silesti mai mult în rugăciune. Silindu-te, silindu-ti inima în rugăciune, înaintezi din adânc în adânc în rugăciunea inimii, până când vei ajunge la cea mai înaltă si mai desăvârsită formă a rugăciunii neîncetate si, într-adevăr, adevărat este cuvântul pe care l-a spus odată un părinte, când a fost întrebat cum a de prins rugăciunea. Acela a răspuns că a învătat-o de la de moni, si un altul, iarăsi, a fost întrebat despre aceasta si a spus că a învâtat-o de la copiii necuviinciosi, care par că spun cuvinte fără înteles, dar care nu sunt fără înteles.


Primul, silindu-si inima la rugăciune pentru a-i alunga pe demonii care îl atacau neîncetat, asa cum spuneam mai sus, atât de mult a înaintat în rugăciune încât a ajuns la măsura ei desăvârsită. Si, demonii au fost cei care l-au condus la aceasta, de aceea a spus că a învătat-o de la demoni. Iar celălalt, văzând copiii necuviinciosi, s-a temut ca nu cumva să se murdărească inima lui de la vreo vorbă rea sau de la vreun necuviincios cuget al inimii, de aceea si-a silit inima la rugăciune atât de tare, încât a descoperit si acesta metoda desăvârsită a rugăciunii inimii. De aceea spun că amândoi au răspuns corect. Noi însă să ne întoarcem la cuvântul nostru.


Asadar, iubite frate, aflând desăvârsirea rugăciunii mintii si a inimii în acest fel, sileste-ti din nou inima la această rugăciune, până când se va întipări adânc în inima ta rugăciunea ca pe o placă de bronz sau de piatră si până când va fi alungată toată lucrarea demonilor fricii care te luptau atât de tare. Atunci vei vedea pe fată puterea rugăciunii, deoarece nu numai că vor dispărea acele arătări sălbatice si înfricosătoare si chipurile lor, care nu există de fapt, dar va si străluci în sufletul tău raza si lumina Domnului nostru Iisus Hristos, încât după aceea vei fi plin de bucurie, plin de mângâiere, plin de desfătare duhovnicească, lipsit de orice temere, ca si când ai fi înconjurat de prieteni dragi nenumărati si de păzitori credinciosi. Intr-adevăr, asa stau lucrurile. Deoarece vor veni acolo în chip nevăzut spre mângâierea ta îngeri dum nezeiesti, să te păzească si să te încununeze pentru biruinta ta asupra potrivnicilor. Atunci vei dori să cânti împreună cu profetul David, care spune: “Domnul este luminarea mea si Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vietii mele, de cine mă voi înfricosa? Când se vor apropia de mine cei ce-mi fac rău, ca să mănânce trupul meu, cei ce mă necăjesc si vrăjmasii mei, aceia au slăbit si au căzut. De s-ar rândui împotriva mea ostire, nu se va înfricosa inima mea, de s-ar ridica împotriva mea război, eu în El nădăjduiesc” si celelalte ale Psalmului 26; vei dori a le cânta cu nemăsurată bucurie a inimii tale.


Deoarece cei care se ridicaseră de jur împrejurul tău si voiau să te înghită sau să te omoare si cei care te chinuiau cu atacurile lor mârsave, aceia au slăbit si au căzut, nea jungându-si scopul lor, si au pierit, biruiti fiind de lumi narea rugăciunii inimii, precum piere întunericul noptii o dată cu lumina zilei si a soarelui.


De aceea, din clipa în care ai biruit pe vrăjmasii tăi cu numele cel puternic al Domnului, vei iubi atât de mult locul acela de care te temeai si te cutremurai mai înainte, incat de acum înainte, când vei voi să-ti aduci aminte de el sau să-l cercetezi, va tresări înlăuntru inima ta de bucurie si sufletul tău va dori să mergi cât mai des acolo pentru a te ruga tot asa lui Dumnezeu.


Despre aceasta a spus unul dintre părinti următoarele : Un frate oarecare se lupta mereu cu rugăciunea mintii pentru a ajunge la înăltimea cea mai de sus si la desăvârsirea ei. Dar nu putea, deoarece înăltimea cea de sus a rugăciunii mintii este cu neputintă de aflat fără luptă mare si fără ispită înfricosătoare. De aceea, de multe ori acest frate încerca diferite lupte si strădanii în rugăciunea mintii, de cele mai multe ori în timpul noptii, când ceilalti frati dormeau. Uneori mergea singur în timpul noptii de parte de oameni, si acolo ,plecându-si capul spre piept, se ruga tainic din adâncul inimii, singur cu Dumnezeu.


Făcând acest lucru de multe ori si mergând noaptea în adancul pustiului, s-au mâniat odată demonii împotriva lui si au vrut să-l sperie, ca să nu se mai roage în acel fel deoarece nu le plăcea deloc ceea ce făcea fratele si l-au speriat dintr-o dată, atât de tare încât fratele era să-si dea suflerul din cauza fricii si a spaimei. Si cu cât treceau clipele, cu atât frica crestea si punea stăpânire pe el, pentru ca demonii fricii îi apăreau fratelui în imaginatie ca si cand se năpusteau asupra lui multime mare, cu arme numeroase, ca să-l curete de pe fata pământului. Aflându-se in această mare încercare si neavând nici un fel de ajutor omenesc la îndemână, si-a adunat mai cu tărie mintea în inima sa, lucrând rugăciunea. Plecându-si capul său pe piept, a început să spună: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă” atât de tare, atât de silit, atât de adânc, atât de atent, încât niciodată în toată viata sa nu reusise să-si silească astfel inima cu rugăciunea. Deoarece atunci când facerile sălbatice si înfricosătoare ale demonilor fricii îl copleseau cu frica în cugetul său, cu spaima în trup, cu înfricosarea în minte si cu un zgomot asurzitor în închipuire, atunci si fratele îsi silea peste fire inima sa cu rugăciunea, cu o trezvie si cu o concentrare la care nu mai ajunsese până atunci. Si într-adevăr, era de admirat acest frate în războiul său nevăzut si în lupta sa pe fată, deoarece îsi silea inima la rugăciune până la moarte. Atunci, deodată, puterea lui s-a pierdut în întregime si a venit în el o putere de sus, umbrit fiind de Harul lui Dumnezeu, care a alungat pe demoni si numeroasele închipuiri ale lor si apoi, la sfârsit, i s-a arătat în chip minunat mângâindu-l si bucurându-l nespus. Deoarece, mai întâi, cu silirea inimii la rugăciune, fratele a aflat desăvârsirea si capătul de sus al rugăciunii, iar în al doilea rând, atâta bucurie a primit, atâta mângâiere si atâta curaj si nădejde, ca si când ar fi fost înconjurat de cete de îngeri dumnezeiesti. Si cu adevărat asa este, pentru că spune: “Ingerul Domnului îl va înconjura pe cel ce se teme de el….”


Iar Dumnezeului nostru slava, puterea, lauda si închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.




VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al patrulea






Cel care doreşte să se învrednicească de darul rugăciunii inimii trebuie să o ceară de la Dumnezeu cu cea mai fierbinte inimă, având o vieţuire înaltă, curată, neprihănită şi nevoitoare, stăruind în cererea sa la Dumnezeu dacă nu se va învrednici de dar prea repede, până când se va bucura de ea de sus, de la părintele luminilor. Deoarece, de multe ori Dumnezeu nu ne dă de îndată ceea ce cerem pentru a se arăta stăruinţa noastră până la sfârşit, devenind astfel mai fierbinte în rugăciune ca la început.


Binecuvintează, părinte!


A spus Domnul: “Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la împărăţia cerurilor”. Această cărăruie strâmtă şi nevoitoare nu este alta decât viaţa obositoare şi nevoitoare în Dumnezeu, spre care se îndreaptă oricine doreşte în această lume împărăţia cerească. Deoarece această viaţă nevoitoare şi ascetică în Dumnezeu naşte în om omorârea patimilor, iar omorârea patimilor naşte înstrăinarea minţii de lume şi de vrăjmăşia diavolului. Dacă reuşeşte careva să-şi omoare patimile printr-o vieţuire nevoitoare, în sufletul său va străluci o rază dumnezeiască, care înstrăinează mintea sa de lumea aceasta şi îl mână spre împotrivirea şi lupta cu diavolul. Iar înstrăinarea de lume şi împotrivirea şi ura faţă de diavol nasc nădejdea şi încrederea în Dumnezeu. Din clipa aceea, omul va cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a-l birui pe diavol. Şi cere ajutorul lui Dumnezeu neîncetat, deoarece diavolul nu încetează a purta război împotriva omului până în ceasul morţii acestuia. De aceea şi omul cere lui Dumnezeu să i se dea ajutorul şi puterea pentru a se putea împotrivi totdeauna la toate atacurile diavolului şi să se păzească astfel nevătămat de săgeţile ascunse şi înfricoşătoare. Iar Dumnezeu îi dă mereu ajutorul la cererea sa, deoarece spune: “Cereţi şi vi se va da”. Şi ajutorul permanent pe care omul îl cere de la Dumnezeu pentru a birui mereu pe neadormitul diavol, nu este altul decât cercetarea neadormită şi neîncetată a rugăciunii minţii şi a inimii, care dacă se va da omului de către Tatăl Atotţiitorul, va prinde rădăcini în inima curată aşa cum prinde rădăcină sămânţa care cade în pământ bun şi gras. Iar sămânţa rugăciunii îndulceşte mintea, încălzeşte inima, dă mângâiere sufletului cu Harul ei dumnezeiesc. Aşa încât, de acum, sufletul începe să dea roade din rugăciunea minţii mai întâi treizeci, apoi şaizeci şi la sfârşit o sută.


Acest lucru se întâmplă astfel deoarece rugăciunea minţii nu se dă omului cu măsura desăvârşirii de la început, după cum nici Apostolilor nu li s-a dat de la început Harul Duhului Sfânt, ci mai întâi li s-a dat mai puţin, atunci când le-a spus Hristos înainte de patima Sa: “Iată vă dau vouă putere împotriva duhurilor necurate, pentru ca să puteţi scoate şi vindecă orice boală şi orice neputinţă”. Apoi li s-a dat mai mult Har după înviere, când a suflat asupra lor şi a zis: “Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, li se vor ierta lor, cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”. Şi abia a treia oară au primit Harul Sfântului Duh cu măsura deplinătăţii, când Duhul Sfânt însuşi S-a coborât din cer în persoană peste capetele Apostolilor, în chip de limbi de foc, în ziua Cincizecimii.

În acelaşi fel dăruieşte şi acum Dumnezeu harul rugăciunii minţii omului. Mai întâi, cu puţină rugăciune, omul se pregăteşte şi se antrenează pentru mai multă rugăciune. La fel, iarăşi, cu mai multă rugăciune şi mai puternică, se pregăteşte pentru darul desăvârşit al rugăciunii minţii. Deoarece atunci când omul va ajunge la măsura desăvârşirii Evangheliei lui Iisus Hristos şi va fi în măsură să întoarcă lui Dumnezeu roade vrednice, pe măsura darului dumnezeiesc, după cum spune: “Rodul său îl va da în vremea aceea”, atunci, spun, Dumnezeu îi dă măsura deplină şi darul desăvârşit al rugăciunii minţii.


Dar acest dar desăvârşit care coboară de la părintele luminilor, pe cât este de înalt şi de preţios, pe atât are nevoie de vieţuire înaltă şi cinstită, pentru că cel asemenea pe cel asemănător iubeşte. Dar pentru a ne încredinţa de adevărul celor spuse, să aducem exemplul unui sfânt. Sfântul Maxim Kavsocalivitul avea multă sete de a de prinde rugăciunea mintii si o ruga mereu pe Maica Domnului să-i dăruiască acest dar al rugăciunii. Şi i-a dat Dumnezeu după inima lui şi i-a împlinit dorinţa după cum cerea el, aşa cum este scris: “îţi va da ţie Dumnezeu după inima ta, şi toată voia ta o va împlini”. Si iată cum s-a întâmplat. I s-a arătat lui Maica Domnului şi i-a spus: “Maxime, urcă în vârful Athosului pentru a primi darul rugăciunii minţii”.


Şi a urcat sfântul şi a primit ceea ce dorea cu atâta ardoare. A urcat. Dar cum a urcat? A urcat însetat, a urcat înfometat, a urcat nedormit, nevoindu-şi trupul, a urcat desculţ, cu credinţă fierbinte, cu smerenie multă şi cu neţărmurită evlavie. A urcat având inima curată şi mintea curăţită. A urcat cu nădejde vie şi cu căldură în inimă. A urcat în vârf şi a udat pământul cu lacrimi fierbinţi şi multe. A urcat, dar nu a primit de îndată darul mult dorit. A coborât în biserica Maicii Domnului întristat, dar nu deznădăjduit, şi iarăşi a urcat cu mai multă credinţă, cu mai multă evlavie, cu mai multă smerenie, cu mai multă rugăciune, cu mai multă căldură, cu mai multă foame şi cu îndoită sete a sufletului şi a trupului, cu mai multe lacrimi şi cu hotărârea că de nu se va învrednici de darul mult râvnit, să nu mai plece din vârful Athosului, nici să mănânce, nici să bea apă şi nici să dea somn ochilor săi, nici amorţeală pleoapelor sale, după cum scrie: “Cuvioase părinte, nu ai dat somn ochilor tăi, nici amorţeală pleoapeior tale, până când n-ai eliberat de patimi sufletul şi trupul tău; venind dar Hristos împreună cu Tatăl, şi-a făcut în tine sălaş”.


Acestea erau nevoinţele cele văzute ale cuviosului. Luptele cele nevăzute, pe care le dădea cu nevăzuţii demoni, cine să le povestească? Deoarece demonii, cum au luat seama că sfântul râvneşte să primească darul rugăciunii minţii, au ridicat aproape toate cetele diavolilor pentru a-l tulbura şi a-l înfricoşa pe sfânt, pentru ca, de frică, cuviosul să fugă fără a primi rodul stăruinţelor sale. Demonii păreau că se năpustesc asupra lui în număr nesfârşit, cu strigăte şi zgomote asurzitoare.


Şi alte nenumărate semne înfricoşătoare trimiteau demonii în mintea cuviosului, pentru a-l face să fugă de frică, dar acesta a rămas neclintit, precum un stâlp nemişcat, până ce a primit în acest fel ceea ce râvnea.


În vârful Athosului a coborât Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, ţinând în braţele sale pe Iisus Pruncul, înconjurată de nenumăraţi îngeri, iar vârful Athosului îi părea sfântului mai cuprinzător decât cerul. Şi pe bună dreptate părea astfel, deoarece coborâse acolo Acoperitoarea cerurilor, împreună cu Fiul său şi Dumnezeu Cel neîncăput de ceruri. Iar sfântul, văzând cu ochii săi pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, a căzut la pământ şi i s-a închinat de trei ori, spunând de fiecare dată:


“Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, pentru că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”.


Şi atunci, Maica Domnului a dat cuviosului cu preacuratele sale mâini artos sfânt, pe care luându-l cu evlavie cuviosul l-a mâncat înmuiat în vin. Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a făcut deodată nevăzută de la faţa sfântului. Iar acesta, în timp ce mânca pâinea sfântă, a simţit în inima sa fierberea şi clocotirea rugăciunii. Şi din ceasul acela, şi când era treaz, şi când dormea, rugăciunea clocotea în inima lui, îndulcindu-i sufletul, încălzindu-i inima şi luminându-i ochii minţii. Încât, ajungând a fi luminat astfel, vedea cu ochii lui în întunericul nopţii atât de bine, ca şi când ar fi strălucit soarele în plină zi. Şi de multe ori se ridica şi era purtat prin aer cu trupul, ca un vultur.


Acestea toate însă s-au întâmplat cu Sfântul Maxim Kavsocalivitul; noi să ne întoarcem la cele despre care vorbeam.


Iar cuvântul ne arată că darul rugăciunii neîncetate se dă celui care urcă în vârful Athosului, adică primeşte de la Dumnezeu cu măsura deplinătăţii darul rugăciunii inimii acela care petrece o vieţuire înaltă, neprihănită şi curată. Aceasta este o vieţuire chinuitoare pentru trup, dar odihnitoare şi mângâietoare pentru suflet, o vieţuire care înalţă mintea la cer, precum este înălţat vârful Athosului între nori.


Această vieţuire înaltă şi cerească este dorită nu numai de îngerii neprihăniţi şi de Protectoarea neprihănirii, Stăpâna tuturor, Maica Domnului Iisus, ci şi de cerescul şi neajunsul cu mintea Tată al Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea sădeşte în inima celui ce are o astfel de vieţuire pomul rugăciunii minţii, care, udat de râuri nesfârşite de lacrimi, creşte şi se măreşte ca cedrii Libanului şi îi răcoreşte cu mireasma negrăită a cuvintelor dumnezeieşti pe cei care sunt atinşi de focul păcatului. Şi îi hrăneşte cu dulcele şi înmiresmatul său fruct pe cei care flămânzesc îndeletnicindu-se cu lucrarea dumnezeiască.“Durerile roadelor tale vei mânca, fericit vei fi şi îţi va fi ţie bine”, adică, prin suferinţe, prin osteneli, prin strădanii şi prin celelalte nevoinţe în care te pui la încercare pe tine însuţi luptând zi şi noapte cu patimile tale, până când le dezrădăcinezi din inima ta, pentru a se sădi de sus în aceeaşi inimă pomul rugăciunii duhovniceşti, al cugetării duhovniceşti, al vederii minţii duhovniceşti. Prin toate acestea, spun, ţi se pregăteşte în suflet rod ceresc, rod nestricăcios, rod duhovnicesc, mai dulce decât mierea. Cine gustă din acest rod este fericit cu adevărat şi norocos, deoarece nu va mai flămânzi în veac, trăind el în Hristos şi în el trăind Hristos. Căruia se cuvine slava şi stâpânirea în veci. Amin.




VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al cincilea






Despre silirea extremă si prelungită a rugăciunii inimii, din care se naşte înlăuntrul omului durerea, iar din acea durere se nasc lacrimile permanente şi rugăciunea Sfântului Duh în suflet. Încă şi despre cum scuipă cineva sânge până când va alunga din inima sa pe satana şi toate legiunile sale.


Binecuvintează, părinte!


Monahule, care te îngrijeşti de grija cea nepreţuită şi cerească a mântuirii prin mijlocirea dumnezeieştilor şi luminatelor lacrimi! Când eşti lipsit de aceste lacrimi mântuitoare şi sfinte şi cugetul tău este trist şi acoperit ca de o ceaţă groasă a nesimţirii, care se revarsă asupra sufletului tău şi îţi ţine mintea captivă şi legată în întunericul şi în umbra morţii, când te afli într-o asemenea stare, spun, să nu cauţi altă vindecare a sufletului tău, nici vreun alt mijloc prin care să alungi din cugetul tău acea ceaţă groasă a nesimţirii şi să eliberezi mintea ta de legăturile orbirii sufleteşti, ci să cauţi, cât poţi de repede, să afli lacrimile de care eşti lipsit. Deoarece numai lucrarea lacrimilor este în măsură să lumineze cugetul şi sufletul, să trezească inima şi s-o încălzească spre lucrare şi să supună trupul voii sufletului.


Aceste lacrimi provin şi se nasc din nenumărate şi diferite virtuţi. Dar mai ales, şi în mod deosebit, se nasc foarte repede şi curg ca un şuvoi nesfârşit din silirea fără măsură a rugăciunii inimii. Deoarece rugăciunea inimii, atunci când se spune cu silire multă, nu întârzie a naşte lacrimile în trup şi a le da şi sufletului, pentru a se spăla cu ele şi pentru a se face mai alb decât zăpada. “Spăla-mă-vei, şi mai alb decât zăpada mă voi albi”, spune profetul.


Dar poate că îmi răspunzi şi îmi spui: eu am silit de multe ori inima mea cu rugăciunea şi niciodată n-am văzut lacrimi. Da! Te cred că ţi-ai silit inima cu rugăciunea, dar cum ţi-ai silit-o nu-mi spui? Deoarece diferă silire de silire, meştesug de meştesug, animal de animal şi om de om.


Când îţi sileşti inima cu rugăciunea şi nicidecum nu-ţi vin lacrimi, să ştii că nu ai ajuns cu silinţa ta până la durerea aceea a inimii şi până la rănirea aceea, încât să te doară locul acela al inimii unde se lucrează rugăciunea cu durere de negrăit, ca şi când ai fi tăiat locul acela din pieptul tău cu un cuţit ascuţit. De aceea nu ai lacrimi. Deoarece câtă deosebire este între un om care se roagă din adâncul inimii sale, şi un altul, care nu se roagă din adâncul inimii sale, tot atâta deosebire este între acela care se roagă cu durere în inimă şi spune rugăciunea în locul acela al durerii şi acela care se roagă cu inima din toată puterea lui, dar fără durere în inimă, fără rană în inimă şi fără a simţi ca un cuţit înfipt în pieptul lui. (Cel ce citeşte să înteleagă ceea ce citeşte, şi cel care poate să cuprindă acestea, să le cuprindă; nu toţi pot cuprinde cu mintea acestea. Martor îmi este ochiul lui Dumnezeu, cel care vede cele ascunse şi cel care cercetează inimile şi rărunchii, că nu mint.) Deoarece durerea inimii este acolo unde se atinge silirea extremă a rugăciunii, care taie pieptul celui care se nevoieşte ca în bucăţi cu cuţitul ascuţit.


Acesta este care naşte de îndată trezvia. Şi uneori lacrimile se revarsă cu zgomot şi udă nu numai faţa omului, ci şi îmbrăcămintea lui şi pământul unde stă, alteori se udă de lacrimi numai ochii, iar alteori, aşa cum se răcoreşte faţa pământului primăvara de la răcoarea cerului în timpul nopţii, la fel se răcoreşte şi cugetul şi inima pe dinlăuntru.


Dar, iarăşi, dacă încetează lacrimile, iar durerea rămâne şi rana nu se vindecă şi inima ta nu se revarsă în lacrimi, din nou poţi aduce lacrimile, atunci când vrei. Deoarece rana din care izvorăsc şi se revarsă lacrimile este deschisă. Izvorul este deschis, nu a secat.


Altădată le poţi înnoi iarăşi cu această rugăciune dureroasă, deoarece spunând din nou rugăciunea cu silinţă şi cu durere şi cu multă atenţie, cunoşti şi tu singur că împreună cu această rugăciune vin şi lacrimile din durerea aceea din care iese şi rugăciunea. Deoarece, de îndată ce sileşti inima cu rugăciunea, se deschid înlăuntrul tău şi inima şi ochii tăi.


Altădată iarăşi, când este nouă durerea din inima ta, înnoieşte trezvia prin contemplarea minţii tale. Deoarece mintea ta, fiind deja foarte curată, luminată şi înălţată, se urcă la frumuseţea cerească, la lucrurile cele nestricăcioase, la cetele cele înţelegătoare, la slăvirea lui Dumnezeu, la închinarea Creatorului tău, la minunarea în faţa făpturilor Sale, în faţa măreţiei Sale şi la înţelegerea faptului că dumnezeirea este de necuprins cu mintea.


Cercetând cu oarecare vioiciune toate acestea, mintea întru totul curată şi limpede se îndulceşte nespus. Şi îndulcindu-se, înnoieşte trezvia în inima ta, iar ochii tăi varsă neîncetat lacrimi, nu mai puţine ca la început, deoarece atunci, căzând cu faţa la pământ, tu, cel care lucrezi la mântuirea ta prin mijlocirea lacrimilor, nu te scoli de acolo până când nu te saturi de plâns şi până când nu te va scula îngerul nevăzut al mângâierii şi al bucuriei duhovniceşti.


După vărsarea lacrimilor, nesimţirea sufletului tău fuge, este alungată deznădejdea privitoare la mântuirea ta, este îndepărtată lipsa de evlavie a cuvântului, se pierde nepurtarea de grijă, dispare puţinătatea credinţei inimii tale. Şi cugetul tău atât de curat se vede (şi este cu adevărat), precum este de curat cerul însuşi după încetarea ploii.


Aceste lacrimi ţi le-a dăruit Dumnezeu pentru mângâierea ta, ca arvună a împărăţiei cereşti, pentru că şi tu I-ai adus jertfă; nu jertfa arderii de tot, pe care nu o voieşte de la tine, după cum spune: “Arderile de tot nu le vei voi”, ci jertfirea inimii tale, jertfirea ta proprie, jertfa duhului tău: “Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit”. Deoarece durerea cumplită pe care o simţi înlăuntrul pieptului tău şi sângele pe care îl scoţi afară din inima ta prin silirea rugăciunii inimii, sunt socotite în faţa lui Dumnezeu ca jertfă bineprimită.


Dar de ce a apărut durerea în mijlocul pieptului tău şi nu în altă parte? Şi de ce, acolo, părea că rugăciunea îţi face bucăţi-bucăţi pieptul tău, ca şi când ar fi fost o sabie ascuţită? Şi de ce ajungi să scuipi sânge, când negru şi rece, când roşu şi cald? Acestea ţi s-au întâmplat, frate, deoarece în acel loc al pieptului s-a luptat şi s-a războit rugăciunea cu diavolul şi cu slujitorii lui pentru izbăvirea şi pentru mântuirea sufletului tău. Deoarece sabia cu două tăişuri a numelui lui Hristos, aflându-l pe diavolul împreună cu toate cetele lui, odihnindu-se în acel loc, nu l-a înjunghiat numai, ci l-a şi ars, pentru că numele lui Dumnezeu este nu numai sabie cu două tăişuri împotriva diavolului, împotriva păcatului spun, ci este şi foc mistuitor.


Acolo împărăţea satana cu şapte stăpânitori, deoarece şapte sunt păcatele de moarte. Dar din momentul în care a pătruns sabia numelui lui Hristos şi a ajuns până într-acolo silirea rugăciunii inimii, de îndată s-a înfricoşat acel fricos şi înfricoşător tiran. Spunem că s-a înfricoşat diavolul ca să nu fie înjunghiat şi să nu fie ars de înfricoşătorul şi nebiruitul nume al lui Dumnezeu, şi el şi oştile lui. De aceea s-a ascuns în cele mai adânci unghere ale pieptului şi a tras o perdea pentru a nu fi văzut că este ascuns acolo.


Această perdea în spatele căreia se ascunde diavolul se află în cele mai adânci unghere ale pieptului nostru. Această perdea spun că este ceva văzut şi ceva nevăzut, după cum şi pomul cunoştinţei, din fructul căruia a mâncat Adam, este înţeles ca ceva văzut şi ceva nevăzut. Şi după cum omul este ceva văzut şi ceva nevăzut, la fel şi Raiul este înţeles ca ceva văzut şi ceva nevăzut, tot aşa şi această perdea este ceva văzut şi ceva nevăzut. Nevăzut pentru că această perdea este toată puterea lui satana. Îţi stăpâneşte păşunile inimii fără să-ţi dai seama. Este şi ceva sesizabil deoarece, când îl atingi cu rugăciunea lăuntrică şi cu silirea minţii, simţi şi tu singur că rugăciunea a aflat înlăuntrul tău locul unde se ascunde diavolul, cuibul lui satan, locuinţa lui Belzebul, tronul lui Lucifer şi cetatea demonilor. Acest loc diavolul nu vrea ca omul să-l simtă şi să ştie de el niciodată, pentru a nu căuta după aceea rugăciunea pentru a-l alunga de acolo, după cum spune Grigorie Sinaitul şi alti părinţi niptici. Dar dacă nu este simţită acea perdea sau cortină a satanei, cum este posibil să simţi că rugăciunea ta a dat peste el, l-a aflat? Acest lucru, pentru a fi spus într-un limbaj mai comun, este considerat astfel:


Când tu, omule, cercetezi adâncurile sinelui tău cu puterea şi cu înţelepciunea şi cu judecata rugăciunii inimii, atunci descoperi că şi omul cel dinlăuntrul sinelui tău, precum şi cel din afară, este copleşit de patimi şi înclină totdeauna spre a face voile diavolului, în afară de cazul în care îl împiedici cu frica lui Dumnezeu şi nu-l laşi să se liniştească, aducându-i aminte de iadul cel înfricoşător. Deoarece cu cât te apropii de Dumnezeu, prin lucrarea poruncilor Sale cele sfinte, cu atât vezi mai bine că sinele tău este îndepărtat de Dumnezeu, şi cu cât se curăţeşte inima ta cu rugăciunea şi cugetul tău este luminat de lacrimi, cu atât vezi mai bine că eşti păcătos şi desfrânat.


Dar de ce, înainte de a se curăţi inima ta şi de a se lumina cugetul tău, nu vedeai astfel sinele tău? Întâi, nu vedeai sinele tău astfel deoarece nu ştiai ce înseamnă îngerii şi ce înseamnă Dumnezeu şi Raiul. Acum însă, când inima ta le-a văzut oarecum pe acestea, datorită curăţeniei ei, şi cugetul tău le-a văzut, în timpul luminării lui, te vezi pe tine însuţi atât de netrebnic şi desfrânat, deoarece ai văzut neprihănirea îngerilor şi frumuseţea şi strălucirea de negrăit şi de necuprins cu mintea ale Domnului.


De aceea spune, prin urmare, acel binecuvântat părinte, mai curând ceresc decât pământesc, mai curând fără de trup decât trupesc (despre Simeon Metafrastul vorbesc):“Am făcut deja şi în fapte desfrânare, preadesfrânare, mândrie, semeţie, blasfemie, lenevire, râs peste măsură, beţie, lăcomie a pântecelui, ură, ucidere, iubire de argint, iubire de sine, ambiţie, nedreptate, răpire, câştig urât, prea multă vorbire,- fărădelege, mi-am murdărit toate simţurile şi toate mădularele, le-am stricat, le-am făcut de nici o trebuinţă, m-am făcut cu totul laborator al diavolului.” Cine este cel care nu face din toate acestea mai mult sau mai puţin? Toţi le facem, ca unii care purtăm trup şi locuim în lume şi ne lăsăm amăgiţi de diavol.


De aceea spunem că acea perdea este vasul răutăţii diavolului, este cămara lui, pentru că acolo satana îşi păstrează adunate toate seminţele răutăţii. De acolo izvorăşte desfrânarea, de acolo izvorăşte nestăpânirea de sine, de acolo izvorăşte risipa, de acolo izvorăşte iubirea de argint, de acolo izvorăsc lăcomia, dorinţa de câştig urât, hoţia, nedreptatea, de acolo ies iubirea de sine, mândria, semeţia, slava deşartă, de acolo provin ura, duşmănia, invidia, judecata, de acolo abuzul, lauda, dorinţa cea rea, blasfemia. Pe scurt, de acolo izvorăsc toate răutăţile, ca dintr-un izvor murdar şi urât mirositor. Acest lucru reiese şi din ceea ce spune Mântuitorul Hristos în Evanghelia Sa: “Din inima omului ies desfrânările, uciderile, hulele, şi acestea sunt care spurcă pe om”, adică atunci când cineva nu se îngrijeşte să-şi cureţe pe dinlăuntru inima sa, adică omul cel dinlăuntru, atunci devine în întregime slab şi casă lui satana, de unde izvorăsc şi ies toate relele care murdăresc pe om, care îl duc pe acesta în iad. Ai văzut, iubite frate, că toate relele ies din inimă, unde şi-a făcut cuib şi casă satana? Acolo îşi agonisise satana toate seminţele răutăţilor sale şi toate născocirile ucigătoare ale răutăţii sale, deasupra cărora se odihneşte el însuşi, ca pe o pernă moale şi preţioasă. Dar dacă ajunge rugăciunea până la această locuinţă a diavolului şi o zgâlţâie cu putere, diavolul se tulbură şi se sperie împreună cu îngerii săi răi, precum se tulbură şi se mânie viespile, când le este deranjat cuibul.


Dar tu, monahule, care cu Harul lui Dumnezeu ai ajuns şi ai înaintat în lucrarea rugăciunii inimii până aproape de acel punct, te rog, pentru dragostea sufletului tău, şi te îndemn, pune-ţi toată puterea în rugăciune pentru a sfâşia acea perdea a diavoluiui. Deoarece acea perdea este făcută de mâna diavolului, este catastiful păcatelor, este mărturia scrisă a lui Lucifer, în care diavolul a scris toate păcatele. În momentul în care vei ajunge să sfâşii acea perdea sensibilă şi nevăzută a diavolului şi a ta cu silirea rugăciunii inimii, îţi ştergi dintr-o dată toate păcatele care sunt scrise pe acest catastif şi zădărniceşti toate strădaniile diavolului, care s-a obosit până a înscris acolo toate răutăţile tale. Iar această perdea o sfâşii cu rugăciunea stăruitoare, cum am spus.


Iar rugăciunea stăruitoare, când ajunge acolo, vei cunoaşte că ai ajuns la culcuşul lupului, care stă acolo la pândă pentru a răpi mieluşeaua Domnului, adică sufletul tău, în ceasul morţii, şi să înghită astfel toate lucrările şi faptele tale bune. De aceea, în clipa în care inima ta simte că acolo se ascunde şarpele cel vechi pentru a-ţi otrăvi sufletul, în chip minunat şi nevăzut se naşte o dorinţă de a strica această perdea a diavolului cu toată puterea rugăciunii inimii. De aceea, dacă ai ajuns să înţelegi lucrările diavolului, mişcat de zelul dumnezeiesc, atunci hotărăşti în sinea ta şi spui: “Ori eu voi muri în această clipă de silirea prea mare a inimii la rugăciune, ori diavolul va fi alungat din inima mea, împreună cu toată răutatea lui.” În felul acesta scuturi cu multă putere şi loveşti acea cortină a diavolului până când reuşeşti să o străpungi şi să o sfâşii de tot.


Şi dacă rugăciunea nebiruită şi puternică ajunge în cele mai adânci unghere, alungă de acolo pe diavol şi pe slujitorii săi. Arde în chip nevăzut şi minunat tot acel loc şi toate acele seminţe şi cauze ale păcatului şi ale patimilor, după care vine de îndată mângâierea lui Dumnezeu. De aceea spune şi imnograful: “Arde cu focul nematerial păcatele mele şi mă învredniceşte să mă umplu de mângâierea ta”.


De aceea ajung unii să scuipe sânge, pentru că s-au silit pe sine cu rugăciunea până la moarte, până au biruit şi au alungat din inima lor pe diavol. Spune-mi, unde se duce lupta cea mai curajoasă? Şi unde apare curajul cel mai minunat?


Desigur, toate acestea se întâmplă acolo unde este sediul vrăjmaşilor, unde este tronul împotrivitorilor, unde este lauda tiranilor. Deoarece stând acolo, ca pe un tron, satana se trufeşte cu mulţimea meşteşugurilor răutăţii sale. Dar ajungând acolo, rugăciunea dăruită de Dumnezeu, a numelui Domnului, striveşte sediul lui satana, distruge tronul lui Lucifer şi umileşte trufia lui.


Spune-mi acum, biruitorule ostaş al cerescului şi nemuritorului Împărat, când înţelegi că a ajuns rugăciunea în locurile cele dinlăuntrul tău şi când înţelegi că ai înaintat în rugăciune până la măsura desăvârşirii, ce uşurare a războiului trupesc nu simţi în sufletul tău! Atunci nu vezi deloc fiara sălbatică şi neîmblânzită a desfrânării să te tulbure nici în gânduri, nici în trup, nici nu cunoşti că o astfel de patimă există în fiii oamenilor. Harul lui Hristos care locuieşte în tine te apără de aceasta şi te păzeşte ca nu cumva pizmaşul vrăjmaş să murdărească curăţenia vasului sufletului tău cu pofta lui cea murdară.


Atunci vei vedea trupul tău mort pentru patimile de necinste, înnoit şi rezidit de Harul Domnului. Deoarece silinţa lăuntrică a rugăciunii inimii aduce cu sine adeseori slăbiciune mare şi o neputinţă de nedescris, din pricina căreia poţi să cazi la pământ ca paralizat. Şi iarăşi spunem că, atunci când ajungi la acele măsuri ale rugăciunii desăvârşite, mânia dispare complet, iar în locul mâniei împărăţeşte înlăuntrul tău dulcea pace a Hristosului tău. Atunci ura şi duşmănia aproapelui tău nu-şi mai află în nici un fel locul în inima ta, deoarece împărăţeşte în ea compasiunea şi iubirea de fraţi. Atunci simţi că este mai bine să te întristezi tu decât fratele tău. Atunci nu mai ştii nici ce înseamnă judecata, deoarece Dumnezeu a deschis înlăuntrul tău ochii cei sufleteşti ai inimii, cu care vezi numai şi numai slăbiciunile sufletului tău, adică lipsurile tale fireşti şi cele faţă de Dumnezeu. Acest har te apără de a-l mai judeca pe fratele tău. Atunci paiul din ochiul tău îl vezi mai mare decât bârna din ochiul fratelui tău. La fel şi ţânţarul tău îl vezi mai mare decât cămila fratelui tâu. Iar bârna şi cămila fratelui tău fie că nu le mai vede deloc ochiul cel rău al sufletului tău (pentru că ochiul răutăţii este orbit), fie, dacă le vede, le vede ca pe nişte nimicuri.


Când ajungi la gradul acesta de desăvârşire a rugăciunii, mândria nu-şi mai află locul nici măcar o clipă în inima ta, ci este topită de rugăciune îndată ce apare, precum ceaţa de căldura soarelui. Deoarece atunci locuieşte înlăuntrul tău blândul şi smeritul Iisus, Care întipăreşte şi crestează şi pune în inima ta blândeţea şi smerenia Lui. Cum te-ai putea mândri atunci când, văzând şi cunoscând slăbiciunea ta, ţi se pare că dintotdeauna oamenii au ştiut lipsurile tale şi nevrednicia ta. Mai curând ai dori să se arunce asupra ta cu pietre, pentru ca să dispari dintre oameni, pentru a nu mai murdări şi vătăma pe ceilalţi oameni cu răutatea ta.


Acest dar l-au avut toţi sfinţii. De aceea unii se numeau şi se socoteau pe ei înşişi desfrânaţi şi risipitori, fără să fie aşa, alţii se numeau şi se socoteau pe ei înşişi barbari şi sălbatici, iar alţii se socoteau pe ei înşişi, şi o spuneau tuturor, că sunt cei mai păcătoşi dintre toţi păcătoşii. Cum ai putea să te mândreşti, atunci când nimic altceva nu doreşti în această lume decât să găseşti vreo spărtură de piatră sau o bucăţică de pământ, şi acolo, plecându-ţi capul, să plângi până când se va sfârşi petrecerea ta pe pământ. Atunci hula nu are nicidecum loc înlăuntrul tău, nici în afara ta, deoarece demonii hulei, care îl hulesc pe Dumnezeu prin oameni, sunt alungaţi din cugetul tău şi dimprejurul tău. În locul acestora eşti înconjurat de îngeri dumnezeieşti, care slăvesc puterea numelui lui Hristos, împreună cu care şi tu slăveşti bunătatea Domnului Iisus.


Atunci grăirea în deşert este în aşa măsură îndepărtată de la tine, încât n-ai să mai vrei să vorbeşti nici ceea ce este de trebuinţă, binecuvântând pe Hristos, împreună cu Care vorbeşti dulce si tainic gură către gură. Atunci fierberea râsului ţi se pare ca o lucrare necuviincioasă şi întru totul străină şi nepotrivită cu sufletul tău, deoarece sufletul tău culege în taină evlavia şi cuviinţa numelui Domnului.


Atunci pofta de a mânca şi de a bea vin atât de mult te dezgustă şi o ocoleşti, încât nu doreşti să te saturi nici măcar de apa simplă, nici cu fărâma ta de pâine, ci numai atât mănânci şi bei din acestea cât să trăieşti şi să slujeşti pe Hristosul tău cu curăţenie şi cu trezvie, mai curând ca unul fără trup decât ca unul ce are trup.


Măsura şi cantitatea acestei simple hrane ţi-o pune rugăciunea însăşi, deoarece atunci rugăciunea nu numai că te împiedică în chip nevăzut şi nesperat de la săturarea cu această simplă mâncare, alungând din cugetul tău pe demonul lăcomiei de mâncare şi al nesaţului, ci nici gândul tău nu primeşte să se sature cu altceva mai mult decât cu Harul lui Dumnezeu.


Această măsură şi această rânduială a mâncării te învaţă rugăciunea în felul următor: când te aşezi la masa ta sărăcăcioasă şi de necinste ca să mănânci pâinea ta cea spre vieţuire pentru a ajuta inima ta slăbănogită, spune: “Şi pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi”! atunci, spun, mâncând cu multă evlavie, te înconjoară frica de Dumnezeu, te înconjoară iubirea lui Dumnezeu, te înconjoară Harul lui Dumnezeu, în chip nevăzut, dar simţi cu adevărat şi vădit lucrarea lui, deoarece mâncând pâinea ta sau mâncarea simplă pe care ai pregătit-o, se îndulceşte pe dinlăuntru gura ta de Harul lui Dumnezeu, ca şi când ai fi umplut-o de zahăr, după cum spunea odată şi unul dintre părinţi.


Alteori, iarăşi, atunci când mănânci, pâinea pe care o mesteci sau sărăcăcioasa ta mâncare, atunci când mănânci ţi se pare, sau mai bine spus se fac precum mana pe care au mâncat-o evreii oarecând în pustie. Cu toate că mâncarea ta poate să fie numai nişte seminţe fierte, fără nici un adaos, sau ierburi fierte fără ulei, ţi se pare ca şi când ai mânca lapte sau fiertură de carne, sau miere, sau peşte gustos. Mâncând şi având acest gust minunat, se îndulceşte şi cugetul tău gustând în sine dulceaţa de nespus de care se bucură sfinţii în cer, mâncând acea pâine cerească şi bând nectarul minunat al slavei Domnului. Adică, contemplând slava lui Dumnezeu cea neschimbată şi de negrăit şi de necuprins cu mintea şi mai presus decât orice cuget, sfinţii se satură în chip minunat de toate bunătăţile…


De aceea spunea şi profetul: “Mă voi sătura privind slava ta”. În acelaşi timp cu dulceaţa limbii tale şi a minţii tale, tresaltă din tine şi rugăciunea, de la sine, şi prin aceasta te împiedică să ajungi la săturarea pântecelui, ca si când ţi-ar spune cu glas: “Ajunge, ai mâncat!”. Deoarece omul, ca fiinţă raţională ce este, nu trăieşte numai cu pâine, ci trăieşte şi cu Harul lui Dumnezeu, precum spune: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.


Deci şi tu, din momentul în care vei simţi înlăuntrul tău tresăltarea rugăciunii, te bucuri peste măsură, aducându-ţi aminte de darul lui Dumnezeu şi de purtarea de grijă a Dumnezeului Celui Preaînalt şi, din bucuria aceasta de negrăit, verşi atâtea lacrimi încât nu se udă numai faţa ta, ci se udă de acestea şi mâncarea ta.


La fel se întâmplă si atunci când bei apă. Îţi vine aceeaşi cercetare a Duhului Sfânt, deoarece, bând tu apa ta simplă, se deschide de îndată izvorul lacrimilor ochilor tăi. Din aceasta cunoşti singur că îţi este de ajuns cât ai băut pentru a trăi. De ce să mânânci şi să bei mai mult? Ţi se pare că ar fi spre pierzania sufletului tău. De aceea încetezi fără întârziere să mai mânânci şi să mai bei şi te scoli de la masă cu o îndoită bucurie. Una pentru că ai mâncat îndeajuns şi se va întări inima tă slăbită, şi alta pentru că şi-a amintit Domnul de tine şi ţi-a bucurat inima şi cugetul cu vinul neprefăcut al trezviei şi al bucuriei dumnezeieşti. Dar pentru a vorbi un pic despre această bucurie duhovnicească, am ieşit un pic din cuvântul meu în care vorbeam despre durerea din inimă, deoarece amândouă acestea sunt roade ale aceleiaşi rugăciuni. Aceeaşi rugăciune este cea care naşte şi mângâierea sufletului şi durerea inimii.


Aşadar, să spunem că atunci când spui rugăciunea din adâncul inimii te doare înlăuntru inima, iar durerea inimii te face să oftezi greu. Căci cine oftează fără durere? Şi cine este cel care suferă de durere şi nu-şi încruntă faţa? Durerea despre care îţi vorbesc este îndoită, deoarece nu numai că te doare înlăuntru în chip vădit, acolo unde se lucrează cu silinţă mare rugăciunea, ci te doare în chip nevăzut sufletul tău, atunci când îţi zdrobeşti inima cu rugăciunea.


Durerea simţită a inimii te face să oftezi, iar durerea sufletului dă nastere la încruntarea feţei, iar încruntarea şi posomorârea feţei tale ţin durerea inimii, deoarece, amintindu-ţi de păcatul tău şi cunoscând bine slăbiciunea firii tale, îţi zdrobeşti fără oprire inima cu rugăciunea şi este cu neputinţă să nu te stăpânească înlăuntrul tău durerea aceea mântuitoare de suflet a inimii.


Această durere creşte o dată cu silirea tot mai mare a rugăciunii inimii. Deoarece atunci când îţi sileşti inima cu rugăciunea, şi mai ales când o faci mult timp, atunci simţi în tine o durere mare şi permanentă şi înţelegi cu oarecare presiune că moartea este în om. Deoarece durerea nu înseamnă altceva decât un mesaj din partea mortii. Simţi moartea din cauza acestei dureri, dar cum o simţi? O simţi nu ca venind cu întârziere şi nesiguranţă, ci foarte aproape şi foarte sigură. Căci durerea care te stăpâneşte înlăuntru este foarte aproape de răsuflarea ta. La fiecare răsuflare cu care inspiri aer, simţi o exagerată accentuare a durerii. Aceasta deoarece înlăuntrul tău rugăciunea puternică a inimii a străpuns atât de mult cele mai ascunse unghere ale pieptului tău, încât a dat naştere unei răni netrupeşti foarte dureroase. Trecând pe acolo aerul inspirat şi atingând această rană din inima şi din pieptul tău, simţi o durere puternică. Iar uneori, când durerea creşte şi devine mai mare, simţi în pieptul tău la o singură inspiraţie de două şi de trei ori acea durere în pieptul tău. Atunci ce altceva să mai aştepţi decât moartea? Ce altceva mai poţi spera decât plecarea din această lume? Ce altceva poţi să mai primeşti în gândul tău decât mormântul? Adevărat îţi spun, când ai acea durere, moartea ta îţi stă în faţa ochilor. Având moartea în faţa ochilor, îl ai în faţa ochilor tăi în chip tainic şi pe Dumnezeu, pe Făcătorul şi Creatorul tău. De aceea spune profetul: “Vedeam pe Domnul meu în faţa mea mereu, căci în dreapta mea este, pentru a nu mă pierde”. Această aşteptare a morţii nu este asemenea aşteptării morţii celei obişnuite, deoarece aşteptarea morţii acesteia, care se întâmplă din pricina durerii născută de rugăciune, este amestecată cu dulceaţa dumnezeiască de negrăit. De aceea se spune: “Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui”. În timp ce despre moartea păcătosului spune: “Iar moartea păcătosului este rea”. Iar dulceaţa aşteptării morţii este simţită de cei drepţi în felul următor:


Silindu-ţi inima cu rugăciunea, îţi vine durerea. Iar durerea îţi aminteşte de suferinţele şi de patimile lui Hristos. Când suferi împreună cu Hristos, atunci nădăjduieşti să fii slăvit împreună cu El. Dar când simţi că durerea ta te face părtaş suferinţelor lui Hristos? Şi când simţi că vrei să mori în această durere pentru a fi slăvit împreună cu Hristos? Devine vădit acest lucru din cele ce am să spun în continuare. Înainte de a te durea inima din pricina rugăciunii şi a suspinurilor, nu simţi deloc Harul şi nici dulceaţa creştinismului, nici nu ai vreo înştiinţare adevărată despre mântuirea ta, ci te numeşti numai creştin, fără să fi gustat şi fără să simţi cu adevărat, într-un fel sensibil, bunătatea şi dulceaţa lui Hristos. Acest nume al lui Hristos este atât de folositor încât preţuieşte mai mult decât lumea întreagă. Şi atât de dulce şi mângâietor este pentru cel care a gustat bunătatea lui, că nici toată dulceaţa şi toată mângâierea acestui veac nu le pot egala.


Cât preţuieşte şi cât de dulce este numele lui Hristos ştiu şi cunosc numai aceia care au ajuns să aibă înlăuntrul lor acea durere a rugăciunii, deoarece aceia au gustat în lucrare şi în fapt din harul şi din dulceaţa numelui lui Hristos.


Omul este alcătuit din trup şi suflet. Trupul se hrăneşte şi creşte cu pâinea pământului, iar sufletul se hrăneşte şi se ţine cu Pâinea Vieţii. Iar pâinea pământului cu care se hrăneşte şi se ţine trupul este pâinea de fiecare zi, în timp ce Pâinea Vieţii este Hristos. De aceea spune: “Pâinea vieţii veşnice să mi se facă mie trupul Tău cel sfânt, milostive Doamne!”


Cel care mănâncă pâinea pământului fără durerea rugăciunii inimii şi fără suspinurile amare şi adânci, acela nu simte bunătatea şi puterea şi lucrarea numelui lui Hristos. Deoarece, mâncând pâinea pământului fără durere, inima lui se îngroaşă şi nu-L mai simte pe Dumnezeu. Adică acela devine întru totul nesimţitor faţă de mântuirea sufletului său. Însă cel care simte durerea în inima lui, în pieptul lui, de la silirea rugăciunii, de la suspine, de la ispitele cele văzute şi cele nevăzute, pe care le primeşte şi le rabdă din dragoste pentru Hristos, acela, spun, când aude numele Domnului nostru Iisus Hristos sau când îl cercetează cu durere lăuntrică, sau când cheamă cu credinţă vie numele lui Hristos, cu adevărat în acela lucrează lucrarea dumnezeiască a Acestuia. Deoarece numele dumnezeiesc al lui Hristos apare cugetului său dulce ca mierea. Se simte în inima lui dulce ca zahărul. La fel în gura si pe gâtul său îl simte ca fiind nespus de dulce. De aceea spune şi profetul: “Cuvintele tale sunt dulci gâtlejului meu, ca mierea sunt gurii mele”. Iar simţurilor tale pare ca ceva plin de viaţă. Se desfată şi se bucură urechile tale când îl aud. Se bucură ochii tăi când îl văd scris undeva. Se bucură mai curând ochii sufletului când îl văd undeva scris. Deoarece acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, ca nume împărătesc, este scris în chip tainic şi nevăzut de către dumnezeieştii şi nevăzuţii îngeri în diferite locuri importante pentru susţinerea şi alcătuirea lumii.


Cel care are înlăuntrul său scris acest nume dumnezeiesc al lui Hristos, prin silirea rugăciunii inimii, când va auzi cu urechile sale acest nume, atât de multă evlavie va avea încât i se va umple sufletul de ea. Lângă această evlavie dumnezeiască îi vine şi o bucurie de o dulceaţă nespusă în cugetul său. Pentru că îl aude ca pe numele unui prieten foarte apropiat şi foarte drag. De aceea încep să curgă lacrimi din ochii lui de atâta bucurie. Inima lui vrea să iasă din piept tresăltând şi bucurându-se de rugăciune. Sufletul lui se bucură în bucuria Domnului. Toate acestea, deci, ce altceva să însemne, ce altceva să arate, dacă nu apropierea pe care o are acel suflet de Hristos şi cum poate lucra numele lui Hristos în cel care simte durere în inima sa de la silirea rugăciunii?


Dar pentru că cel care ajunge să fie atât de apropiat cu Hristos nu se mai teme de durerea inimii, nici nu se mai înspăimântă la gândul acesteia, pentru că a primit deja înştiinţare şi asigurare de locul unde va ajunge atunci când sufletul va părăsi trupul lui, din gura lui, din cugetul lui, din inima lui şi din sufletul lui nu mai lipseşte nici o clipă numele lui Hristos;“Hristoase al meu! Hristoase al meu!” se spune înlăuntrul lui mai mult decât propriile respiraţii. Oriunde priveşte şi orice vede, “Hristoase al meu” îi vine mai înainte în minte. Orice aude, “Hristoase al meu” se aude deja mai repede. Oriunde merge şi oriunde se plimbă, “Hristoase al meu” merge înainte şi îl conduce. Când doarme, “Hristoase al meu”doarme împreună cu el. Când mănâncă, “Hristoase al meu” este mâncat împreună cu mâncarea respectivă. Când lucrează lucrul mâinilor, “Hristoase al meu” îi stă înainte.


Dorind să dovedesc că “Hristoase al meu!” “Hristoase al meu!” este sădit înlăuntrul lui, nu-mi ajunge timpul, deoarece după cum este cu neputinţă simţurilor omului să simtă ceva fără ca să fie mai înainte prezent cugetul său, la fel este cu neputinţă şi cugetului să fie prezent fără “Hristoase al meu! Hristoase al meu!”. Dacă nu sălăsluieşte în inima lui Hristos, cum poate acesta să fie plin de numele lui Hristos şi atât de îndulcit? Plin de numele lui Hristos şi atât de îndulcit ajunge să fie prin rugăciunea inimii, care se spune înlăuntru cu durere.


Iar durerea inimii, cu cât este mai tare, cu atât este mai dulce. “Este grea iarna, dar este dulce Paradisul, spuneau cei patruzeci de mucenici”. Este grea durerea aceasta pentru trup, dar este Paradis pentru suflet, deoarece când inima simte durere din pricina rugăciunii, atunci se bucură sufletul şi-şi găseşte liniştea. Când va înceta durerea, se va odihni sufletul, dar se va întrista sufletul, pentru că a încetat cina cea tainică a hranei celei negrăite şi a bucuriei cereşti. Când iarăşi vine durerea, nu se mai odihneşte trupul, dar prin silirea rugăciunii începe să fie atinsă înlăuntru inima, care tresare de îndată şi sufletul se bucură, înainte chiar de a veni, de nădejdea apropiatei hrane duhovniceşti. Şi atunci când vine, sufletul scoate un strigăt mut de bucurie, amestecat cu dulceaţa inimii şi a cugetului, deoarece rosteşte plângând numele lui Hristos Iisus: “Primeşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta! Primeşte-mă, Iisuse acolo unde esti Tu, iubirea mea şi lumina mea cea preadulce! Da, preadulce Iisuse al meu, primeşte-mă acum, acum. Domnul meu şi Dumnezeul meu, primeşte-mă, deoarece, din clipa în care am gustat în parte, în chip de negrăit, din negrăita dragoste şi bunătate a Ta, Hristoase al meu şi Dumnezeul meu, nu mai pot să mă despart de Tine! Nu mai sufăr lipsa Ta. Ard şi mă aprind de flacăra nestinsă a preadulcei Tale iubiri! Când îmi aduc aminte de Tine, mă aprind de setea după Tine! Când Te caut, îmi dau sufletul până Te găsesc şi cad în neputinţă din pricina despărţirii de Tine!”


Acestea şi altele asemenea acestora spune sufletul tău lui Hristos, arzând de iubirea cea peste măsură de care este cuprins pentru El, când, după ce a strigat destul cu trupul, este înştiinţat că Hristos a auzit glasul lui şi l-a scris în cartea vieţii veşnice, unde sunt scrişi toţi drepţii, despre care Scriptura spune: “Şi în cartea Ta toţi au fost scrişi”.


Dar Iisus Hristos, ale Cărui judecăţi numai El le cunoaşte, îl mai lasă încă în lume, pentru a îndoi sau a înzeci şi însuti roadele sale. Şi încetează pentru puţin durerea inimii cu mângâierea Lui, nu pentru că Domnul împuţinează durerea (pentru că Domnul voieşte să simţim totdeauna durerea din iubire pentru El, care este şi devine mântuire pentru noi), ci se împuţinează durerea odată cu înmulţirea lacrimilor.


Această durere, aşadar, este un dar mare, dat de Dumnezeu celor care se nevoiesc şi care Il iubesc pe El. Fără această durere nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu nici în această lume, în chip tainic, adică în extaz şi în viziune, şi nici pentru cealaltă lume nu este înştiinţat şi încredinţat că va fi cu Dumnezeu.


La această durere se ajunge cu multe nevoinţe şi după mult timp cu silirea fără măsură a rugăciunii inimii. Pentru că, dacă cineva nu-şi sileşte de ajuns inima sa cu rugăciunea, este cu neputinţă să afle durerea inimii. Se ajunge cu multe zbateri şi cu multă silinţă la această durere. Şi numai ce pentru puţin va neglija omul rugăciunea, atât de repede fuge de la el, încât el însuşi se minunează cum a fost cu putinţă să o piardă, pentru o clipită de neatenţie. Dar cel care o află o singură dată, chiar dacă o pierde, o regăseşte din nou foarte repede, atunci când doreşte, pentru că ştie drumul pe care trebuie să meargă pentru a o găsi. Chiar mai mult, nu o lasă să se depărteze pentru prea mult timp. De ce? Deoarece, dacă se va lipsi mai mult timp de ea, inima lui va fi prinsă din nou de plăcerile lumeşti şi va părăsi calea Domnului. Această durere este fructul inimii zdrobite, înfrânte, născătoare şi a lacrimilor permanente şi luminoase. Această durere este hrana sufletului, hrana cugetului şi mângâierea minţii. Această durere este bucurie a îngerilor şi întristare a demonilor.


Sufletul celui care păstrează această durere înlăuntrul său mereu, părăseşte în scurt timp această lume şi se îndreaptă spre lumea aceea, în care va avea parte cu dumnezeieştii îngeri. Această durere nimiceşte patimile, alungă demonii, linişteşte mintea, îndulceşte sufletul, mângâie cugetul şi încălzeşte inima în cele cereşti. Această durere este pentru om un învăţător ceresc, care îl învaţă tainele dumnezeieşti şi îi încredinţează înţelesurile cereşti.


Este cu neputinţă omului care are înlăuntrul lui această durere să nu aibă şi gând ceresc. De îndată ce apare înlăuntrul lui această durere, se înalţă cugetul şi mintea lui la cele cereşti, părăsind ca nefolositoare cele pământeşti. Mintea lui se înalţă la cele cereşti când are înlăuntrul său această durere pentru Hristos, deoarece l-a curăţit vărsarea lacrimilor şi l-a luminat rugăciunea curată, care s-a lucrat în taină în inimă.


Iar dacă s-a urcat mintea în Sfânta Sfintelor, în cele mai presus de ceruri, acolo caută să vadă pe Acela a cărui dulceaţă de nespus a gustat-o în parte sufletul lui şi inima lui.


Plimbându-se netrupeşte, ca unul netrupesc între cei netrupeşti, în cele cereşti şi nemateriale, îl găseşte pe Acela pentru iubirea căruia s-a ostenit inima lui şi a suferit durerea pieptul lui. Aflându-L pe Cel pe care îl dorea şi văzându-L, pe Cel pe care L-a văzut proorocul Isaia şezând pe tronul slavei, cade de îndată la picioarele Lui şi I se închină cu nespusă evlavie şi smerenie. Şi nu numai de această cinste l-a învrednicit durerea inimii, ci îl face să ajungă şi în braţele preadulcelui Iisus şi Domnului Atoateţiitor, precum ajunge pruncul în braţele maicii sale, bucurându-se de sărutarea preadulce cea mai presus de orice dulceaţă a Stăpânului şi Hristosului său, ochii şi gura lui vărsând în acelaşi timp râuri de lacrimi. Şi se roagă, rugând pe Hristos să nu Se despartă niciodată de el, ci lipit de El se roagă să rămână totdeauna cu Hristosul lui şi cu Harul dumnezeirii Hristosului lui. Deoarece, în ceasul acela, spune lui Hristos ceea ce a spus Petru atunci când Hristos S-a schimbat la faţă şi Apostolii au văzut slava lui Hristos: “Bine ne este nouă să fim aici”.


Preadulcele nostru Iisus Hristos să ne dăruiască şi nouă această durere a inimii, mântuitoare de suflet, să ne învrednicească aici să-L vedem tainic totdeauna cu ochii minţii, iar dincolo, în veacul viitor, legăturile sufletului fiind dezlegate, să-L vedem faţă către faţă şi să-L slăvim împreună cu îngerii în veci de veci nesfârşiţi. Amin.




VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al şaselea






Cum aceluia care se roagă cu mintea din adâncul inimii până la durere, acea durere a lui îi aduce simţământul şi gustarea bunătăţii şi dulceţii Domnului, care este însemnată, pentru a spune astfel, în acelaşi timp în omul cel dinlăuntru cu o evlavie profundă neîncetată, provocată de cuvintele lui Dumnezeu şi de spusele Sfintei Scripturi şi de orice cuvânt duhovnicesc.


Binecuvintează, părinte!


Cercetează neîncetat, smeritule monah, cercetarea sfântă a rugăciunii inimii din adâncul inimii tale, până când inima ta va deveni în întregime rugăciune, aşa cum fierul devine una cu focul atunci când este ţinut în foc. Stăruieşte încă şi mai mult în această rugăciune a inimii, până când se face rană înlăuntrul tău, acolo unde se lucrează rugăciunea. Deoarece această rană pe care o primeşti cu voie înlăuntrul tău prin rugăciunea cu multă silinţă – martor pe Dumnezeu îl am – îţi va deveni un izvor duhovnicesc de dumnezeiască evlavie, din care va izvorî totdeauna evlavia, ori de câte ori vrei, fără nici o silinţă. Iar când, cu harul lui Hristos, ajungi la această stare duhovnicească, atunci guşti în taină bunătatea Domnului.“Gustaţi, şi vedeţi că bun este Domnul”, spune proorocul, adică gustând în chip tainic, dar simţit, Harul Domnului tău, vei lua cunoştinţă şi vei înţelege în chip vădit că Domnul tău Iisus Hristos, pe care îl cauţi, este dulce foarte şi mai mult decât oricare dulceaţă.


Cugetă acum, smeritule monah, dacă din puţinul Har pe care îl guşti în chip tainic ai înţeles cu adevărat că Domnul nostru Iisus Hristos este atât de dulce sufletului tău, inimii tale, cugetului tău şi sinelui tău lăuntric întreg, încât nu poţi să descrii, nici măcar cât de puţin, dulceaţa Lui. Oare, când sufletul tău iese din trup şi se urcă în fapt către Domnul şi Dumnezeul lui şi gustă din bunătăţile acelea, pe care ochi pământean nu le-a văzut, ureche trupească nu le-a auzit şi inimă necurată nu le-a cugetat, atunci, spun, când se va desfăta în chip vădit cu toate acelea, pe care nu este cu putinţă omului să le povestească, văzând faţă către faţă pe Creatorul şi Domnul lui, Cel negrăit şi necuprins cu gândul, ce fel de bucurie şi desfătare duhovnicească va trăi sufletul acela? Amin, amin, spun ţie, iubite frate, că ori de câte ori va cugeta cineva la acest lucru, în chip tainic dar adevărat, gura lui va rămâne fără glas, precum peştele, şi nu poate nimic însăila despre ce simte. Dar noi să revenim din nou la cele despre care doream să vorbim.

Aşadar, de trei ori fericite lucrător al Evangheliei lui Iisus, atât cât te afli duhovniceşte în acea gustare tainică a bunătăţii Domnului, atât cât mintea ta este hrănită cu laptele tainic al vederii duhovniceşti, atât cât gândul tău se îmbracă în Domnul (“îmbrăca-se-va gândul meu cu El si eu mă voi bucura în Domnul” spunea proorocul), atât cât inima ta se bucură de mila de negrăit şi dumnezeiască a desfătării venite din mângâierea Duhului Sfânt, atât cât, spun, toate acestea continuă să se afle în tine, şi mai multe decât acestea, pe care pana scriitorului nu le poate istorisi şi prezenta, atunci mintea nu mai este atentă la rugăciune, după cum nu mai este nevoie pentru prietenul apropiat al împăratului să mai ia aminte la oaste când, pătrunzând în împărăţie şi petrecând împreună cu prietenul său împăratul, se bucură de masa împărătească în pace. Deoarece atunci mintea sa este atentă la această masă duhovnicească pe care i-o oferă dumnezeiescul Har, care o cercetează şi îşi manifestă faţă de ea o dragoste împărătească cu nemărginită bunătate, spunem, atunci sufletul cugetă numai şi numai la Dumnezeu şi la Harul lui Dumnezeu şi îşi află odihna în starea duhovnicească de care se bucură în chip negrăit în clipa aceea.


Deoarece tu, atunci, prietene duhovnicesc şi iubit al lui Dumnezeu, care cu Harul Lui ai ajuns la o aşa de înaltă treaptă a vederii duhovniceşti tainice, cugetând la mierea duhovnicească pe care o gustă mintea ta văzând pe Creatorul şi Domnul tău Cel viu, eşti cuprins de adâncă evlavie şi îţi afli odihna duhovnicească.


Cugetând atunci şi cercetând în sinea ta, cum lucrează Harul lui Dumnezeu în sufletul tău lucrarea nematerială şi dumnezeiască şi cum primeşte mângâiere inima ta de la această lucrare, eşti pătruns de adâncă evlavie şi îţi afli odihnă. Cugetând atunci la veselia pe care o trăieşte înlăuntrul său faţa inimii tale de la bucuria duhovnicească, care a fost din belşug revărsată asupra ei de Harul lui Dumnezeu, începi să verşi nesfârşite lacrimi şi îţi afli odihna. Cugetând apoi la veselia simţită, pe care o trăieşte faţa trupului tău de la bucuria lăuntrică a Harului dumnezeiesc, care a inundat inima ta, eşti cuprins de evlavie dulce şi îţi afli odihna. Cugetând atunci la bunătatea Domnului tău, eşti pătruns de evlavie dulce şi îţi afli odihna. Cugetând atunci că Domnul şi Dumnezeul tău este nemărginit de milostiv şi iubitor de oameni, eşti pătruns de evlavie dulce şi îţi afli odihna. Cugetând atunci că Domnul şi Dumnezeul tău este Atoateţiitor şi Atotputernic, eşti cuprins de evlavie dulce-dulce şi îţi afli odihna. Cugetând atunci că împărăţia Domnului tău este împărăţia tuturor veacurilor şi stăpânirea Lui este peste tot neamul şi neamul, eşti cuprins de evlavie dulce-dulce şi îţi afli odihna. Cugetând apoi că numele Domnului tău, pentru robii Săi, este sfânt şi preadulce, iar pentru demoni este înfricoşător si preaamar, eşti cuprins de evlavie dulce-dulce şi îţi afli odihna. Cugetând că Domnul tău este mare şi lăudat foarte în cetatea Dumnezeului nostru (în noi adică, cei care cunoaştem puterea Lui dumnezeiască), în muntele cel sfânt al Lui, eşti pătruns de evlavie dulce-dulce şi îţi afli odihna. Cugetând că Domnului tău îi înalţă cântări îngerii, că Domnul tău este slăvit de arhangheli şi lăudat de toate puterile dumnezeieşti ale cerurilor, eşti pătruns de evlavie dulce-dulce şi îţi afli odihna. Cugetând că Domnul tău păşeşte pe Heruvimi şi zboară pe aripile vânturilor şi umblă deasupra norilor în chip minunat, eşti pătruns de evlavie dulce-dulce şi îţi afli odihna. Cugetând că, privind Domnul tău spre pământ, îl face de se cutremură, te minunezi de puterea Lui şi îţi afli odihna pătruns de evlavie. Cugetând că măreţia Domnului tău este mai presus de toare cerurile, eşti pătruns de evlavie dulce-dulce şi îţi afli odihna. Cugetând cum stă Domnul tău pe tronul cel sfânt al Lui şi că tronul Lui este în veac şi în veac, eşti pătruns de evlavie dulce-dulce şi îţi afli odihna. Cugetând că tronul Domnului tău este în cer şi slava Lui este sus în ceruri, eşti pătruns de evlavie dulce-dulce şi îţi afli odihna. Cugetând că toate au fost făcute prin cuvântul Domnului tău şi că Domnul tău a poruncit şi s-a făcut, eşti pătruns de evlavie şi îţi afli odihna. Dar, pe scurt să spun, când sufletul tău ajunge să se împace cu Dumnezeu prin inima înfrântă de rugăciune, atunci evlavia te inundă de la sine neîncetat şi Dumnezeu este slăvit totdeauna în toate minunile Sale şi în toate făpturile Sale.


Deoarece în toate acestea şi în celelalte, pe care le las, ca să fiu scurt, sufletul tău se hrăneşte, mintea ta se îndulceşte, inima ta tresaltă şi se bucură trupul tău, precum se hrănesc, se îndulcesc, se bucură şi tresaltă robii recunoscători ai împăratului de bogăţia cea multă, de măreţia împărătească şi de trofeele strălucitoare ale împăratului.


Aşadar, după măsura dulceţii cu care te îndulcesc lucrurile minunate şi dumnezeieşti ale Hristosului tău, tot aşa izvorăşte din inima ta evlavia, deoarece dulceaţa aceasta premerge evlaviei, după cum umbrirea Harului dumnezeiesc premerge dulceţii. Iar pogorârea Harului dumnezeiesc este prevestită de zdrobirea inimii. Şi astfel pătruns de evlavie, te învredniceşti de vederea cea adevărată, care se petrece o dată cu răpirea minţii la cele tainice şi de neînţeles, după cum spune dumnezeiescul nostru părinte Isaac Sirul. Iar Dumnezeului nostru slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.




VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al şaptelea


Despre când îl cercetează dumnezeiescul Har pe cel care se roagă cu rugăciunea minţii lui Dumnezeu din inimă şi care sunt semnele duhovniceşti ale acestei cercetări dumnezeieşti.


Binecuvintează, părinte!


Aşadar, iubite frate, când te rogi în taină din adâncul sinelui tău mult timp să ştii că o cercetare dumnezeiască te cercetează în chip nevăzut spre sfinţirea sufletului tău, spre mângâierea inimii tale şi spre sprijinirea dumnezeiască a tuturor simţurilor tale trupeşti şi sufleteşti. Deoarece atunci când te cercetează Harul Preasfintei Treimi – înţelegi aceasta, pentru că în numele Sfintei Treimi spunem “În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” – se bucură de asemenea sufletul tău, se îndulceşte cugetul tău, iar din inima ta izvorăşte ca dintr-un izvor nesecat evlavia şi ochii tăi varsă lacrimi fierbinţi. Atunci îi spunem cercetare a Preasfintei Treimi.


Altă dată însă te cercetează în chip vădit Harul lui Dumnezeu şi Tatăl. Acest lucru îl înţelegi, deoarece eşti pătruns de evlavie la rostirea numelui lui Dumnezeu şi Tatăl şi se îndulceşte duhul tău mai mult şi se îndulceşte la rostirea numelui Fiului sau al Duhului Sfânt. Atunci îi spunem cercetare a lui Dumnezeu şi Tatăl. Altă dată poţi fi cercetat mai mult de Domnul nostru Iisus Hristos. Acest lucru îl înţelegi deoarece la numele preadulce al lui Hristos şi la toate tainele Lui dumnezeieşti eşti pătruns de evlavie şi te îndulceşti mai mult, decât la numele Tatălui şi al Duhului Sfânt. Atunci îi spunem cercetare a Domnului nostru Iisus Hristos. Şi altă dată, iarăşi, când te rogi tainic din adâncul inimii, te cercetează Duhul Sfânt şi zboară în jurul tău ca un porumbel. Acest lucru îl înţelegi deoarece la numele Duhului Sfânt eşti pătruns de evlavie şi te îndulceşti mai mult decât la numele Tatălui şi al Fiului. Atunci îi spunem cercetare a Duhului Sfânt.


Iar altă dată nu eşti pătruns de evlavie şi nici nu te îndulceşti la cele trei nume ale Sfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, ci fie la numele Tatălui eşti pătruns de evlavie şi te îndulceşti mai mult, fie la numele Fiului, fie la numele Sfântului Duh. Nu pentru că Sfânta Treime nu este de o fiinţă. Departe de noi o astfel de blasfemie. Ci pentru că nu eşti pătruns de evlavie şi nici nu te îndulceşti la fel uneori. Deoarece atunci când te rogi Sfintei Treimi nu ajungi cu ochii minţii tale şi cu căldura inimii tale la firea cea una, la fiinţa cea una, la puterea cea una a Sfintei Treimi, nici nu chemi din adâncul inimii tale cu aceeasi evlavie cele trei nume ale Sfintei Treimi, de aceea nu esti pătruns de evlavie si nu te îndulcesti în aceeasi măsură.


Trebuie, asadar, atunci când aduci Sfintei Treimi rugăciunea ta si închinăciunea ta, să o aduci cu aceeasi cinstire nemărginită celor trei nume. Să o aduci cu aceeasi evlavie nemărginită si cu aceeasi căldură a inimii, deoarece numai asa esti pătruns de evlavie sfântă si te îndulcesti în aceeasi măsură.

Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt de o Fire si de o Fiintă, deoarece lumină este Tatăl, lumină si Fiul, lumină este si Duhul Sfânt. Adică Dumnezeirea este una iar Persoanele sunt trei. Când tu te îndrepti în taină cu nemărginită cucernicie către Tatăl, atunci esti luminat de Tatăl, de aceea atunci esti pătruns de evlavie la numele Tatălui. Când te îndrepti tainic cu aceeasi cucernicie către Fiul, atunci esti luminat de Fiul, de aceea atunci esti pătruns de evlavie la numele Fiului. Acelasi lucru se întâmplă si cu Sfântul Duh. Iar când vrei să fii pătruns de evlavie în egală măsură la Numele Sfintei Treimi, trebuie, asa cum am spus mai sus, să fii cuprins de aceeasi evlavie pentru Sfânta Treime, să o cinstesti de asemenea cu aceeasi cinste si să o respecti cu acelasi respect.


De aceea strigă cu glas mare Biserica, rugând dumnezeirea cea una a Sfintei Treimi, si spune: “Si ne dă nouă cu o gură si cu o inimă a cânta si a slăvi preacinstitul si de mare cuviintă numele Tău, al Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.”


Altă dată, când te rogi tainic din inima ta mult timp, te cercetează lin Stăpâna noastră Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Acest lucru îl întelegi deoarece esti pătruns de îndată de evlavie sfântă la numele dumnezeiesti ale Maicii Domnului, la cuvintele ei dumnezeiesti si sfinte si la minu nile ei. Atunci îi spunem cercetare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.


Altă dată, când te rogi tainic din adâncul sinelui tău la vreun sfânt, a cărui viată citesti si cugeti la harul lui, versi lacrimi fierbinti deoarece te cercetează harul lui, ca împreună luptător si prieten al Domnului. Atunci când te rogi tainic din adâncul sinelui tău, te cercetează lin toti sfinfii aceia ale căror nume le chemi cu căldura inimii. De aceea sufletul tău se îndulceste si inima ta este pătrunsă de evlavie, cercetate fiind de harul lor.


Altă dată iarăsi, când te rogi la fel, de sus, de la dumnezeiescul Har, ti se întâmplă cercetare tainică, fără să poti întelege de la care sfânt a fost. Faptul că în ziua aceea a avut loc o cercetare dumnezeiască în sufletul tău îl întelege si-l cunoaste numai sufletul tău după anumite semne duhovnicesti tainice, care s-au făcut si se fac însusi sufletului tău, pe care limba a le povesti nu are putere; dar dacă cercetarea a fost din partea lui Dumnezeu sau a Maicii Domnului sau a vreunui sfânt, nu poti să întelegi dintr-o dată. Dacă însă iei aminte la această cercetare dumnezeiască cu inima pâtrunsă de evlavie, cu mintea curată si cuget treaz, si dacă te rogi în taină, fierbinte si cu smerenie către cel care trimite cercetarea dumnezeiască, fără să-ti descopere si cine este, atund ti se descoperă si ti se arată prin vreun semn vădit acela care te-a cercetat tainic.


Iar descoperirea dumnezeiestii si tainicei cercetări se întâmplă astfel: rugând tu pe necunoscutul tău binefăcător, începi întâi de la Dumnezeu să-L rogi si să-I aduci slavă. Când cercetarea este de la Dumnezeu însusi, numele Lui se înfătisează dulce cugetului tău, ca un fagure de miere din care picură (tainic, se întelege) miere în inima ta cu aceeasi dulceată. Iar inima picură în suflet lacrimi ceresti, lacrimi duhovnicesti, lacrimi dulci ca mierea, lacrimi ca zahărul. La fel picură si ochii tăi pe fata ta lacrimi asemănătoare cu cele dulci curgătoare din inimă si picurătoare în suflet si cu cele dulci picurătoare în cuget. Atunci, în clipa aceea, fata ta iradiază raza tainică a bucu riei duhovnicesti. Inima veselă luminează fata. De la aceste semne cunosti că cercetarea a fost de la Harul lui Dumnezeu. Iar dacă nu se întâmplă nici unul din semnele acestea la numele lui Dumnezeu, înseamnă că cercetarea a fost a vreunui alt sfânt.


Si iarăsi rogi tainic cu cugetul tău si fierbinte cu inima ta pe toti sfintii, începând cu Maica Domnului si con tinuând cu toate cetele sfintilor. Rugându-te si cercetând cetele sfintilor, când ajunge cugetul tău la ceata acelui sfânt, care te-a cercetat tainic, numaidecât vine putină mângâiere duhovnicească si vreun semn vădit, prin care esti înstiintat că acolo este aproape prietenul tău pe care îl cauti, care te-a cercetat.


Roagă-te fiecărui sfânt din ceata aceea, pe care îl cunosti din viata si din minunile lui, si numai ce ajungi să spui numele sfântului care te-a cercetat, si se vădeste sfântul acela printr-o miscare mai lămurită si prin semnele mai importante ale evlaviei bogate si imediate si ale căldurii duhovnicesti. Deoarece în ziua aceea, de îndată ce auzi numele sau minunile sfântului care te-a cercetat, sau numai ce îti trece prin minte pomenirea acelui sfânt, esti pătruns de evlavie fie în inima ta, fie în ochii tăi, fie îti vine o râvnă duhovnicească de a urma pe sfântul care te-a cercetat în faptele si în virtutile lui. După ce trece însă ziua aceea, va pleca de la tine si lucrarea aceea a evlaviei imediate si căldurii duhovnicesti. Aceasta se întâmplă în felul următor:


Dacă cineva are un prieten sincer, care îl cheamă să vină la el pentru a se bucura unul de altul duhovniceste, pleacă spre el pentru a se bucura împreună. Plecând, trece prin piată, unde este multă lume. Acolo vede si alti prieteni ai săi, pe care îi salută cu fata veselă si se bucură de salutul si de îmbrătisarea lor, dar continuă drumul cu scopul de ajunge la prietenul său care l-a chemat. Si când ajunge, aude glasul lui si se bucură de îndată inima lui. Si când îl îmbrătisează se înmulteste atât de mult bucuria în inima lui, încât începe să verse lacrimi văzând pe prietenul său cel iubit si bucurându-se de vorbirea cu el si de împreuna petrecere. Iar când vine ora despărtirii, se întristează pentru despărtire, dar gândul său îsi află odihna, deoarece s-au bucurat unul de celălalt. Apoi, iarăsi, după trecerea unui timp sau chiar si mai repede, îl cheamă un alt prieten, la a cărui chemare răspunde la fel.


La fel se întâmplă si în cele duhovnicesti. Când te cheamă vreun sfânt la bucuria lui duhovnicească, în ziua aceea se întâmplă cercetarea si mângâierea duhovnicească a acelui sfânt. După ce trece ziua aceea, trece de la sine si mângâierea duhovnicească. La fel cu aceasta se întâmplă când te cheamă prin cercetare dumnezeiască oricare alt sfânt pentru mângâiere duhovnicească. Iar cercetarea aceasta duhovnicească vine la om atunci când sufletul lui împreună cu trupul sunt muncite; sufletul este muncit nevăzut de multimea dusmanilor nevăzuti, iar trupul este muncit de nevointe sau de oamenii răi si tirani. Atunci, oricare sfânt vei chema, te va cerceta în chip paradoxal, cu apropierea cu care esti apropiat de sfântul acela, prin împărtăsirea de aceleasi patimi sau încercări pe care le suferă pentru iubirea Domnului. Mai mult chiar, vei fi cercetat de privirea lină a Harului Domnului, pentru a slăbi în lupta ta.


Altă dată iarăsi îl cercetează Harul dumnezeiesc la nevoie, fără ca acesta să-L fi chemat, deoarece Dumnezeiasca Pronie cunoaste când trebuie să-l cerceteze. Altă dată, omul îl cheamă pe Dumnezeu, dar nu primeste nici un fel de cercetare dumnezeiască. Acest lucru îl îngăduie Dumnezeu pentru binele omului, deoarece Dumnezeu cunoaste binele nostru mult mai bine decât îl cunoastem noi însine.


Tu însă, smeritule monah, când îl chemi pe Dumnezeu si nu primesti nici o cercetare, nu te întrista pentru aceasta, ci aruncă dispret si judecată asupra sinelui tău, adăugând si faptul că nu esti vrednic pentru o astfel de cercetare dumnezeiască. Si atunci cercetarea dumnezeiască nu este departe de tine, desi tu nu o simti. Cercetarea dumnezeiască se întâmplă mai ales în ziua aceea în care este praznic împărătesc în cinstea Mântuitorului sau a Maicii Domnului, sau ziua de pomenire a vreunui sfânt, zi în care se întâmplă cercetarea unora în chip tainic, iar altora vădit; fiecăruia, spun, după iubirea si râvna pe care le arată fată de cele dumnezeiesti i se face si cercetarea dumnezeiască.


Deoarece atunci când tu, omule, iubesti si ai evlavie mai multă la un sfânt, atunci sfântul acela totdeauna îsi aminteste de tine si te cercetează nevăzut, fără să întelegi cercetarea tu, cel care ai beneficiat de ea. Dar te cercetează mai mult si mai vădit când este ziua lui de pomenire, iar ru arăti râvnă fierbinte pentru pomenirea lui. La fel si când ai multă credintă si evlavie fierbinte la Maica Domnului, totdeauna îti va purta de grijă Maica Domnului. Iar dacă în ziua întristării tale te va cerceta vădit, mai vădit te va cerceta în ziua în care se face pomenirea ei. La fel si atunci când ai în inima ta frica de Dumnezeu, Dumnezeu te păzeste totdeauna prin trimiterea îngerilor Săi ceresti, după cum spune: “Trimite Domnul pe îngerul Său către cei ce-l înfricosează pe el si-l va izbăvi de ei”. In ziua necazului tău te cercetează vădit cu Harul Lui, dar mai ales te cercetează mai mult si mai vădit în zilele de praznic, atât din pricina bunătătii Sale nemărginite, cât si pentru că atunci îi aduci slavă neîncetat. Atunci, prin cercetarea Lui, îti cheamă sufletul la cina tainică, la odihna tainică, la bucuria duhovnicească.


In ziua aceea sfântă si dumnezeiască în care ti se întâmplă cercetarea, sufletul tău se bucură tresăltând tainic si bucurându-se împreună cu duhurile tainice, gustând în chip tainic, prin mijlocirea acelei cercetări, parte din bunătătile pe care le gustă duhurile ceresti în locasurile tainice nefăcute de mână si dumnezeiesti ale Ierusalimului de sus, iar trupul tău se bucură împreună duhovniceste în Ierusalimul de jos, cu fratii tăi ortodocsi, după cum spune: “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm si să ne veselim într-însa”. Iar Dumnezeului nostru slavă, putere, laudă si măretie în vecii vecilor. Amin.




VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al optulea






Despre cum cel care se roagă tainic din adâncul sinelui său şi se înfrânează de la toate mâncărurile care aduc plăcere, când este postitor, gura lui se îndulceşte uneori de la rugăciune, ca şi când ar avea în gură ceva de zahăr sau ca şi când ar mânca miere din cea mai dulce, după cum spune şi profetul: „Ca dulceaţa sunt cuvintele Tale gâtului meu, mai dulce decât mierea gurii mele“.


Binecuvintează, părinte!


De trei lucruri să te îngrijeşti, o, smeritule monah, pentru a le dobândi: post, înfrânare şi rugăciunea inimii dacă vrei să guşti vreodată această minunată dulceaţă, care îţi va îndulci în chip de negrăit vârful limbii. Dacă însă nu te nevoieşti cu toată dorinţa şi stăruinţa în post, înfrânare şi rugăciunea inimii, niciodată să nu nădăjduieşti a simţi această minunată dulceaţă pe limba ta. Iar această minunată dulceaţă pe care o simte limba ta, este o mare mângâiere a lui Dumnezeu pentru tine, pentru a te face mai fierbinte şi mai râvnitor în lucrarea ta duhovnicească.


Puţini sunt cei care se bucură de această minunată şi dumnezeiască dulceaţă a limbii. Mai mult chiar, nici aceştia nu o simt întotdeauna, ci numai uneori, când binevoieşte Domnul să-i mângâie cu ea. Când însă o simt cu adevărat cu limba lor, atunci cunosc ei înşişi ce bun lucru este să postească cineva mereu, să se înfrâneze totdeauna şi să se roage neîncetat lui Hristos din toată inima lui, pentru că fără acestea nu poate simţi în gura lui această dulceaţă.


Aşadar, această dumnezeiască dulceaţă este de negrăit, deoarece este duhovnicească, pentru că orice lucru duhovnicesc este de negrăit şi tainic. Dar pentru a înţelege cât de puţin cineva cum lucrează aceasta asupra limbii, spunem cele de mai jos:


Această minunată şi dumnezeiască dulceaţă de care se îndulceşte în chip negrăit limba seamănă la dulceaţă cu dulceaţa zahărului, dar este mult diferită de aceasta, deoarece ori de câte ori iei în gura ta zahăr, gura ta se îndulceşte pentru puţin, pentru că după ce se topeşte zahărul şi este înghiţit, dulceaţa lui nu mai este simţită, în afară de cazul în care din nou iei în gură alt zahăr. Cu zahărul acesta tainic şi duhovnicesc pe care îl pune în chip nevăzut Harul Domnului în gura ta şi cu care atinge în chip minunat limba ta nu se întâmplă astfel, deoarece nu mai este necesar ca tu, după ce se termină dulceaţa din gura ta, să iei în gura altceva dulce pentru a-ţi îndulci gura, pentru că dulceaţa lui Dumnezeu este nesfârşită.


Este de ajuns numai să te învredniceşti de ea prin mijlocirea rugăciunii inimii şi a postului curat.

Când, deci, se îndulceşte limba ta, simţi dulceaţa în partea din faţă a limbii, ca şi când ai fi pus acolo o bucăţică mică de zahăr, care a început să se topească în gura ta. Iar atunci când simţi că se îndulceşte astfel limba ta, pentru a simţi şi mai bine această dulceaţă duhovnicească dumnezeiască, ţine bine închisă gura ta, deoarece în felul acesta vei simţi că această dulceaţă dumnezeiască şi negrăită izvorăşte fără să se sfârşească din partea din faţă a limbii, ca şi cum ar izvorî apa dintr-un izvor. În timp ce o simţi astfel izvorând, de îndată va dispărea de pe limba ta dacă cumva se întâmplă să vorbeşti cu cineva vreun cuvânt. Dar dacă închizi gura şi din nou eşti cu luare aminte la gura ta, iată, din nou simţi că se îndulceşte limba ta.


Există o plantă a cărei floare are un fel de miere naturală. Această floare, când o iei de pe tulpina ei, este ca un fel de ţevişoară. Dacă pui în gură această ţevişoară şi tragi aer, simţi dulceaţa ei pe limbă ca de miere. La fel ca aceasta este dulceaţa pe care o simţi pe limba ta şi care este de la Harul lui Dumnezeu. În cazul dulceţii plantei de care vorbeam, dacă o inspiri o dată, se termină şi dulceaţa acesteia, numai dacă nu iei altă floare şi o miroşi, atunci simţind din nou dulceaţa. În cazul dulceţii lui Dumnezeu, însă, aceasta nu se sfârşeşte atâta timp cât îţi păstrezi gura curată de orice mâncare sau băutură materială. Dacă vei gusta ceva material, atunci nu vei mai simţi acea prezenţă vie a dulceţii lui Dumnezeu în gura ta în ziua aceea.


Uneori, mai ales după gustarea a ceva material, dulceaţa aceasta dispare de tot în ziua aceea. Această dulceaţă a limbii, uneori, când ţii mult timp gura închisă, izvorăşte în chip minunat şi neîncetat în gura ta, şi o simţi astfel izvorând şi astfel lucrând lucrarea sa dulce vădită şi de nedescris la fiecare respiraţie. Uneori o simţi şi înăutrul buzelor tale, deoarece se îndulcesc şi acestea pe partea dinăuntru a lor, ca şi când le-ai fi uns cu pudră de zahăr sau cu miere preadulce.


Aşadar, fereşte-te, smeritule monah, atunci când simţi această dulceaţă, să guşti ceva pământesc, în afară de cazul când e mare nevoie, pentru ca să nu te întristezi după aceea fără folos. Chiar dacă suferă de foame pântecele tău, să nu-i dai nimic de mâncare, deoarece când pântecele suferă de foame se satură gura ta de această dulceaţă minunată şi sensibilă a lui Dumnezeu. Dacă dai pântecelui tău hrană materială, limba ta va fi lipsită de această minunată dulceaţă. Când se îndulceşte în felul acesta limba ta de această dumnezeiască dulceaţă, atunci să nu scuipi afară saliva ta, ci să o înghiţi. Deoarece atunci când o înghiţi simţi mai departe dulceaţa în gura ta, iar dacă o scuipi afară, vei fi lipsit pentru un timp de această dulceaţă; (de aceea, probabil, un cuvios nu a scuipat niciodată în viaţa lui). Mai mult decât orice, încearcă să ţii gura ta închisă, dacă nu se iveşte vreo mare nevoie să vorbeşti, pentru ca nu cumva să-ţi pară rău după aceea.


Dacă vreodată, în timp ce simţi în gura ta această minunată şi înaltă dulceaţă, este nevoie să citeşti ceva din Sfânta Scriptură, citeşte cu multă evlavie. În timp ce citeşti, ia aminte în acelasi timp şi la dulceaţa pe care o simţi în gură, să vezi dacă se mai păstrează sau nu, dacă mai izvorăşte din limba ta sau s-a oprit. Dacă se mai păstrează, fii atent si la dulceaţa aceasta minunată şi la citire, deoarece în acest fel vei mai simţi si o altă dulceaţă duhovnicească, nu pe limba ta, ci în cugetul tău, pentru că se va îndulci şi cugetul tău de Harul lui Dumnezeu. Atunci, dacă se va înmulţi de două ori mângâierea lui Dumnezeu, va dori să se înmulţească de trei ori. Vei dori, fără întârziere, să simţi şi în ochii tăi mângâierea lui Dumnezeu, dorind ca şi aceştia să verse lacrimi curate din iubire pentru Dumnezeu, lacrimi care vor fi foarte dulci sufletului tău. Atunci, dacă se va înmulţi de trei ori mângâierea lui Dumnezeu, vei dori fără întârziere să se înmulţească şi mai mult, râvnind o a patra mângâiere din partea lui Dumnezeu, deoarece în aceiaşi timp cu cea de a treia mângâiere vei dori să vezi cum omul tău lăuntric se va unge în chip nevăzut de Harul Sfântului Duh cu untdelemnul dumnezeiesc al desfătării duhovniceşti, şi prin aceasta vei deveni în întregime liniştit, în întregime lin, în întregime desfătare duhovnicească. Nu a rămas nici o simţire a sufletului tău nemângâiată de mângâierea Harului Sfântului Duh.


Toate acestea se vor întâmpla cu tine dacă vei reuşi să păstrezi înlăuntrul tău, cum am spus, minunata şi negrăita dulceaţă. Iar dacă nu vei reuşi să păstrezi această înaltă dulceaţă pe limba ta atunci când citeşti, să nu deznădăjduieşti şi din aceasta să vrei să guşti ceva, să vorbeşti fără rost sau să baţi câmpii, ci păzeşte-te de toate acestea şi de multe asemenea lor, deoarece în felul acesta vei vedea peste putin timp cum se îndulceşte din nou gura ta în chip minunat cu această dumnezeiască dulceaţă.


Această dumnezeiască dulceaţă izvorăşte din limba ta, sau provine din Harul lui Dumnezeu, care atinge fără să simţi limba ta, îndulcind astfel limba? Acest lucru, smeritule monah, nu poţi să-l înţelegi cu precizie. Pare ca izvorând din limbă, dar în realitate nu izvorăşte din limbă, ci din Harul dumnezeiesc, care atinge pe nesimţite limba ta şi o străbate în chip de negrăit, în felul acesta îndulcind-o. Pentru aceasta pare că izvorăşte din limbă. Aceasta însă, iubite frate, nu este nevoie să o cercetezi prea mult, deoarece dacă o cercetezi prea mult, nu vei afla nimic mai mult decât ceea ce ţi-am spus noi.


Această dulceaţă dumnezeiască izvorăşte uneori în gura ta, şi în timp ce izvorăşte ţi se pare că se împuţinează şi că urmează să se sfârşească. Dar în timp ce ţi se pare că se împuţinează, din nou, simţi că se îndulceşte limba ta pe neaşteptate.


Bucurie şi desfătare duhovnicească, smeritule monah, vei trăi atunci când te vei învrednici de toate acestea despre care ţi-am vorbit. Deoarece atunci nu va mai fi nevoie să mănânci nici să bei sicheră sau altceva dulce pentru a-ţi îndulci gura ta, deoarece o îndulceşte mângâierea lui Dumnezeu. Dulceaţa pe care ţi-o dau sichera sau alte dulciuri, pe care le mănânci sau bei, nu este permanentă, ci se păstrează numai atâta timp cât ai în gură dulciurile respective, în timp ce mângâierea lui Dumnezeu păstrează în chip real dulceaţa în gura ta atâta timp cât te vei înfrâna de la roadele pământului.


Evreii timpului aceluia în care îi hrănea Dumnezeu cu mană, atâta timp cât s-au înfrânat de la roadele pământului, au primit mana cerească, care îi îndulcea. Când au început să consume roadele pământului, s-a luat de la ei mana cerească. Dacă tu, smeritule monah, care cu Harul lui Hristos te-ai învrednicit în chip vădit pe limba ta de această negrăită dulceaţă şi ai în gura ta hrana îngerilor, mana cerească, această minunată dulceaţă, vei dori să guşti din roadele pământului, vei fi lipsit de îndată de această tainică dulceaţă. Bine ar fi pentru tine să posteşti totdeauna şi să te înfrânezi de la toate şi să te rogi neîncetat, pentru ca să te hrăneşti mereu cu această minunată dulceaţă, decât să-ţi saturi pântecele tău cu mâncăruri materiale şi să fii lipsit de această mană cerească predulce.


Am văzut odată un ieromonah care, în timp ce proscomidea la Sfânta Proscomidie, s-a umplut pe neaşteptate de lacrimi şi nu putea să-şi oprească mulţimea lacrimilor, ci cât a proscomidit a plâns fără oprire. Când trebuia să spună: “Că a Ta este împărăţia…” sau alt ecfonis, se silea să-şi oprească pentru o clipă evlavia sfântă care-i cuprinsese inima, îngroşându-şi într-un fel glasul pentru a nu se cunoaşte că este pătruns de aşa o evlavie. La fel, era pătruns de aceeaşi evlavie şi când spunea rugăciunile. Când a citit Sfânta Evanghelie, atâta evlavie sfântă l-a cuprins, încât i se înecau ochii în lacrimi şi plângea pe faţă, neputând să se mai stăpânească. Şi nimeni din cei care luau parte la dumnezeiasca Liturghie nu a rămas nepătruns de acea sfântă evlavie, în afară de unul ca mine, care eram nesimţitor cu sufletul şi cu inima împietrită. Pe tot parcursul dumnezeieştii Liturghii era pătruns de evlavia aceea când mai mult, când mai puţin, dar cu o nemăsurată desfătare duhovnicească a sufletului. lar când s-a împărtăşit cu preacuratul Trup şi cu cinstitul Sânge al Domnului, a umplut de lacrimi Sfântul Disc, acoperămintele şi antimisul.


După aceea, dacă s-a terminat dumnezeiasca Liturghie, l-am întrebat să-mi spună adevărul, de ce a fost pătruns atât de mult de evlavie şi de ce a vărsat atâtea lacrimi, chiar în faţa lumii, lacrimi pe care eu nu le pot vărsa nici într-ascuns pentru a milostivi sufletul meu. Şi acesta, ca un iubitor de adevar, bun şi fără răutate, mi-a spus tot adevărul, vorbindu-mi în felul acesta: “Eu, frate, când la Utrenie se citea slujba, cercetam în chip tainic şi neîncetat în inima mea numele Domnului. Când slujba era în toi, am început să simt puţin pe limba mea un fel de dulceaţă foarte fină, care îmi îndulcea limba puţin câte puţin. În acelaşi timp cu această dulceaţă am simţit înlăuntrul meu puţin şi o oarecare mângâiere duhovnicească. Cu cât trecea timpul, eu lucram cu mai multă râvnă rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi s-a înmulţit puţin câte puţin dulceaţa aceea minunată, s-a mărit şi mângâierea duhovnicească care venea de la Dumnezeu. Atunci, dintr-o dată inima mea a fost pătrunsă de evlavie sfântă. După ce am făcut rugăciunile pentru începutul dumnezeieştii Liturghii, a prisosit şi mai mult dulceaţa în gura mea şi am simţit şi mai vie mângâierea lui Dumnezeu înlăuntrul meu. Atunci nu am mai putut să-mi stăpânesc lacrimile. Când am citit Sfânta Evanghelie, la fel am simţit în gura mea această minunată şi fină dulceaţă, de data aceasta într-o măsură mult mai mare. O dată cu ea s-a îndulcit peste măsură şi cugetul meu la cuvintele sfintei şi dumnezeieştii Evanghelii, înţelegând mintea mea cu claritate puterea, înţelesul şi duhul fiecărui cuvânt al Sfintei Evanghelii. Atunci eu, neputând să mai ascund înlăuntrul meu şi să opresc evlavia aceea sfântă, am început să plâng cu glas ca un copil mic, deoarece se umpluse şi se revărsa din inima mea evlavia sfântă. Din clipa aceea şi până când am terminat Dumnezeiasca Liturghie, întruna eram pătruns de evlavie, când mai mult, când mai puţin, după dulceaţa pe care o simţeam pe limbă şi pe care o gusta cugetul meu la înţelegerea cuvintelor sfinte”. Ascultând toate acestea, eu, cel cu inima învârtoşată, m-am certat pe mine însumi, deoarece niciodată nu am simţit pe limba mea această dulceaţă şi nici în sufletul meu această mângâiere.


Rugăciune


Dăruieşte, Doamne, Doamne, îndulcirea şi dulceaţa tuturor robilor Tăi care cercetează din inimă şi cu cucernicie numele Tău cel sfânt şi dumnezeiesc, dăruieşte-mi şi mie să iubesc Numele Tău din toată inima mea şi să-L cercetez cu multă evlavie, pentru a simţi şi limba mea odată, când va binevoi Harul Tău, această dumnezeiască si înaltă dulceată. Deoarece atunci, Domnul meu, sunt înştiinţat că, o dată cu această minunată dulceaţă, va străluci şi lumina cea sfântă a cunoaşterii Tale dumnezeieşti înlăuntrul inimii mele, prin care va fi luminat ochiul cugetului meu pentru înţelegerea adevărată şi desăvârşită a cuvintelor Tale dumnezeieşti. Dacă se va întâmpla cu mine aceasta, Doamne, din partea Ta, Făcătorul meu şi Dumnezeul meu, cuvintele Tale se vor arăta ca o dulceaţă gâtului meu şi mai dulci decât mierea gurii mele. Da, dulcele meu Iisus, mă rog şi implor împărăţia Ta, picură şi mie, cel în multe amărât, o picătură din dulceaţa Ta dumnezeiască, din marele şi de necuprins adânc al dumnezeieştii şi duhovniceştii Tale dulceţi. Deoarece a dorit sufletul meu această dumnezeiască şi minunată dulceaţă mai mult decât aurul sau topazul sau decât oricare piatră preţioasă şi mă topesc eu, robul Tău, cu duhul, când mă gândesc că este mai dulce decât mierea şi decât fagurele de miere. Deoarece Tu, Domnul meu, preadulce Iisuse al meu, eşti îndulcirea noastră negrăită, a tuturor creştinilor, şi Ţie slavă înălţăm în vecii vecilor. Amin.




VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al nouălea






Despre slăbirea extremă a stării exterioare şi lăuntrice a omului, care provine din silirea extremă a rugăciunii inimii şi din postul neîncetat, dar care aduce sufletului şi inimii dulceaţa şi mângâierea Sfântului Duh.


Binecuvintează, părinte!


Slăbeşte inima mea, fratii mei, slăbesc rărunchii mei, slăbeşte mâna mea şi toată alcătuirea smeritului şi jalnicului meu trup şi nu pot eu, cel din urmă să scriu cum se cuvine despre folosul mare şi puterea şi negrăitul har pe care le aduce sufletului slăbirea extremă a inimii, care este provocată de silirea extremă a rugăciunii inimii. Cel care vrea să ajungă la această slăbire fără de margini a stării exterioare şi lăuntrice a trupului sau, mai bine spus, cel care vrea să ajungă la măsura şi la starea Sfinţilor Părinţi, pentru ca sufletul său şi inima să guste din Harul lui Dumnezeu, pe măsura slăbirii sale, este nevoie să urmeze două lucruri:postul şi rugăciunea inimii.


Deoarece acestea două, adică postul şi rugăciunea inimii, sunt în suflet ca nişte plante dumnezeieşti pline de miere şi dulceaţă, din care picură în suflet, în chip minunat şi neîncetat toată dulceaţa dumnezeiască. Toată dulceaţa dumnezeiască spun, deoarece cel care are aceste două lucrări gustă în sufletul şi în inima sa în chip de negrăit toată mângâierea duhovnicească. Toată bogăţia cerească şi de neînţeles şi toată desfătarea duhovnicească şi de nespus a Scripturilor insuflate de Dumnezeu, acesta, spun, le simte nu ca în vis şi nu ca în oglindă, aşa cum şi le închipuie cu mintea cei care nu au cele două lucrări, ci le simte în chip adevărat, atât în sufletul cât şi în inima sa. Le simte în felul acesta:


Când un postitor doreşte să-şi silească inima sa la rugăciunea minţii atât de mult încât să simtă în adâncul fiinţei sale durerea inimii, atunci acesta este stăpânit de o slăbiciune fără margini atât a întregii sale fiinţe lăuntrice, cât şi a stării exterioare a trupului său. Această slăbiciune face să înceteze orice plăcere trupească vădită sau mentală care se ascunde în trupul omului. Şi după acestea omul gustă plăcerea aceea cerească şi duhovnicească înlăuntrul său. De aceea se spune: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”.


Iar această plăcere cerească şi duhovnicească, ce este gustată în chip tainic înlăuntrul său de către om, poate fi cunoscută mai bine în felul acesta:

Spunând cineva “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, după cum am spus de multe ori, dobândeşte cu siguranţă înlăuntrul lui o evlavie adevărată şi neprefăcută pentru Dumnezeu şi pentru cuvintele dumnezeieşti minunate. În acelaşi timp, împreună cu această evlavie curată şi neprefăcută se face simţit înlăuntrul său şi Harul Sfântului Duh, care este o mângâiere şi o desfătare atât a sufletului cât şi a inimii omului. Deoarece, când Harul Sfântului Duh atinge inima curată, se mângâie nu numai sufletul, ci se îndulceşte dinlăuntru în chip minunat şi inima într-un fel de neînţeles şi tainic, asa cum se îndulceşte vârful limbii omului când acesta se roagă în inimă cu rugăciunea minţii multe ore, cu neţărmurită evlavie şi concentrare la rugăciune.


Iarăşi spunem, că dulceaţa aceea a inimii, pe care inima o simte de la Harul Sfântului Duh este tainică şi duhovnicească, dar se aseamănă cu dulceaţa care îndulceşte gura omului atunci când mănâncă miere sau zahăr.


Iar sufletul simte dulceaţa Harului Sfântului Duh în felul acesta: când Harul Sfântului Duh atinge sufletul, atunci se arată sufletului Sfânta Scriptură întreagă, ca un copac cu frunze din care picură miere, ale cărui rădăcini sunt udate de dulceaţa nemărginită a lui Hristos şi ale cărui ramuri picură în suflet din toate părţile acea dulceaţă de negrăit. Iar inima simte această dulceaţă a Harului Sfântului Duh în felul acesta: când cineva înţelege că Harul Sfântului Duh sălăşluieste în inima lui, atunci simte în centrul fiinţei sale adică în adâncul fiinţei sale, o bucurie dumnezeiască şi o mângâiere duhovnicească. Când inima este mângâiată, atunci ea se încălzeşte cu căldura aceea nematerială şi cerească ce vine de la Harul Sfântului Duh. Şi acesta este lucrul acela despre care spune Hristos: “Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fie acum aprins” (Luca 12, 49).


Şi dacă inima ta se va încălzi cu acea căldură cerească, înlăuntrul ei se va aprinde focul cel mare al iubirii lui Hristos şi aceasta se va lasă cu totul stăpânită de dorul şi iubirea pentru El. Şi numai atunci îşi aminteşte inima de Domnul şi Stăpânul ei Iisus Hristos şi de casnicii şi prietenii Acestuia – despre Sfinţi vorbim -, numai atunci, spun, inima se topeşte copleşită de lacrimile pentru Iisus şi pentru Sfinţi. Şi ca şi când ar izvorî apă dintr-un izvor şi nimeni nu poate să o oprească să mai izvorască, pentru că dacă astupă izvorul într-o parte, apa iese pe altă parte, la fel se întâmplă şi cu inima în acele momente. Deoarece când inima se îndulceşte cu dulceaţa lui Dumnezeu, atunci începe să plângă de la sine, minunându-se de dulceaţa lui Hristos.


Iar dacă în momentele acelea în care inima varsă lacrimi, cineva vrea să oprească lacrimile, făcând vreo lucrare sau vreo faptă a stăpânitorului acestui veac, atunci, spun, deşi inima varsă lacrimi nesecate şi în timp ce acestea curg fără oprire, în clipa aceea în care face lucrarea stăpânitorului răului se opresc lacrimile inimii pentru un timp din cauza răului pe care îl provoacă cel ce urăşte binele. Dar dacă inima, din nou, râvneşte trezvia şi ia aminte la Harul lui Dumnezeu, care încă o cercetează, plânge din nou ca mai înainte. Inima plânge deoarece atunci când plânge pentru Făcătorul ei, odată cu lacrimile simte înlăuntrul ei dulceaţa duhovnicească a lui Hristos. Acestea sunt roadele plânsului, pe care toţi Sfinţii le-au avut în viaţa lor, ca arvună a desfătării aceleia de negrăit a veacului ce va să vină.


Din momentul acela nimeni nu mai poate despărţi definitiv inima de vederea dumnezeiască şi de cercetarea duhovnicească, nici om, nici demon. Îndrăznesc să spun că nici chiar îngerii nu pot să o îndepărteze de râvna ei cerească şi duhovnicească pe care o are în adâncul ei, în cele mai ascunse fibre ale bucuriei duhovniceşti. Este ceea ce spune fericitul Pavel: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Nici un lucru nu poate să despartă inima de dorul duhovnicesc pe care îl simte pentru Harul lui Dumnezeu, deoarece, din clipa în care a gustat tainic bucuria de negrăit a Harului dumnezeiesc, a înţeles amăgirea şi rătăcirea în care trăia înainte de a afla şi înainte de a gusta Harul lui Dumnezeu. Şi precum un om sărac, nefericit, chinuit, suferind şi deznădăjduit, printr-o anume împrejurare, devine prieten al împăratului, fiind îmbrăcat în haine strălucitoare, va petrece împreună cu împăratul viaţa acestuia de măreţie şi de fericire, te întreb dacă acela va dori să părăsească petrecerea împărătească pentru a se întoarce la mizeria vieţuirii sale de mai înainte? Şi dacă acest lucru se întâmplă cu omul trupesc, cu omul din afară, cu cât mai mult se va întâmpla cu omul cel dinlăuntru, duhovnicesc?


Deoarece, dacă inima va gusta în fiecare zi şi în fiecare clipă Harul lui Dumnezeu, înţelege bine pe ce căi pline de spini şi de bolovani şi în ce locuri murdare a umblat până atunci şi de acum nu se mai poate înşela luând aminte la cele pe care demonul amăgitor i le prezintă drept odihnitoare şi folositoare. Înţelege de acum foarte bine că pe căile vrăjmaşului nu există altceva decât pierderea sufletului, amărăciunea inimii şi mustrarea de conştiinţă. În Harul lui Dumnezeu cunoaşte că există cu adevărat mângâiere, bucurie şi dulceaţă a sufletului şi a inimii. De aceea şi proorocul David se ruga spunând lui Dumnezeu: “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”.


Proorocul David cunoştea de la Duhul Sfânt că, din momentul în care inima omului se curăţeşte, el râvneşte să vadă în inima lui pe Dumnezeu însuşi, după cum spune Hristos:“Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. De aceea se ruga David:“Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”. Şi iarăşi, prooroc fiind, ştia că din momentul în care va sălăşlui în inima lui Duhul Sfânt, va simţi în inimă o bucurie de negrăit şi se va încălzi înlăuntrul trupului său, până în cele mai adânci fibre ale fiinţei sale, cu o căldură de neînţeles, duhovnicească şi dumnezeiască, însoţită de multă dulceaţă duhovnicească şi dumnezeiască. De aceea mai spune: “şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”.


Rugăciune


O, Hristoase al meu Cel preadulce, înnoieşte, Te rog, şi în cele dinlăuntru ale mele Duhul Tău cel bun şi mângâietor, ca să se îndulcească în chip nespus inima mea cea întristată şi pentru ca să se lumineze în chip nevăzut faţa inimii mele şi în chip vădit faţa trupului meu de mângâierea Duhului Tău. Căci “inimii vesele îi străluceşte faţa”.


Da! Dumnezeul meu Cel preadulce! Bucuria şi dulceaţa sufletului meu să îndulcească inima mea, mă rog cu cuviintă, pentru ca să se îndulcească totodată şi cugetul meu de harul mângâierii Tale. Doamne al slavei, de aceea Te numeşti Mângâietor, deoarece mângâi pe prietenii Tăi cu Harul Sfântului Tău Duh, după cum ai făgăduit Tu însuţi, Tu, Dumnezeul şi Stâpânul meu. Tu ai spus, Doamne, sfinţilor Tăi Ucenici şi Apostoli: “Vă este de folos vouă ca Eu să merg la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru, deoarece atunci când voi merge voi ruga pe Tatăl Meu să vă trimită alt Mângâietor ca şi Mine”. Acest Mângâietor, Doamne, Te implor, roagă pe Tatăl Tău şi Tatăl meu, pe Dumnezeul Tău şi Dumnezeul meu, să mi-L trimită şi mie, nimicnicul şi cel din urma tuturor, şi să mă întărească în dragostea Ta, a Stăpânului meu Atoateţiitor şi Dumnezeul meu, precum zice iarăşi proorocul: “Şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”. Deoarece, Doamne al bucuriei inimii mele şi Mântuitorule al oricărui suflet ce nădăjduieşte cu căldură în Tine, atunci când Harul Duhului Tău cel Sfânt atinge inima mea şi Se odihneşte în sufletul meu, mi se dă dintr-o dată să gust şi să simt bunătăţile cele veşnice şi de nespus pe care le-ai pregătit celor care Te iubesc pe Tine înainte de a face lumea, a căror simţire, Iisuse al meu, când o primeşte inima mea, o face să se alipească deîndată iubirii Tale şi se aprinde sufletul meu de iubirea cerească cea nestinsă pentru Tine Hristoase al meu. Doamne, când mă învredniceşti de Harul Tău cel Sfânt, atunci doresc să-Ţi aduc laudă din inima mea, ca viţelul adus spre jertfire. “Atunci, voi pune pe altarul Tău viţei”, spune Scriptura. Căci Ţie se cuvine toată slava şi lauda în vecii vecilor. Amin.




VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al zecelea






Despre rugăciunea minţii, despre rugăciunea inimii şi despre rugăciunea niptică.


Binecuvintează, părinte!


Când vrei, iubite frate, să te rogi în taină, din adâncul fiinţei tale, imită în această rugăciune a inimii glasul greierelui. Greierele, atunci când cântă, o face în două feluri. La început strigă de cinci-zece ori cu voce înceată şi reţinută şi după aceea, spre sfârşit, glasul devine mai puternic, mai accentuat şi mai muzical. Tu, iubite frate, când te rogi în taină, dinlăuntrul inimii tale, la fel să te rogi. Mai întâi să spui: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” – de vreo zece ori, puternic din inima ta şi clar cu mintea şi din adâncul fiinţei tale, la fiecare respiraţie o rugăciune, dar la fiecare rugăciune să-ţi ţii respiraţia atunci când inima ta ia aminte la rugăciune din adâncul ei. Şi după ce spui astfel de vreo zece ori rugăciunea şi chiar de mai multe ori, până se încălzeşte înlăuntrul tău locul unde se lucrează rugăciunea, atunci spune rugăciunea mai puternic din sinele tău şi cu mai multă silinţă din partea inimii, aşa cum îşi termină cântarea greierele, cu glas mai puternic şi mai muzical.


Această rugăciune, care se numeşte mai ales rugăciunea Minţii, se mai numeşte şi rugăciunea Inimii sau rugăciunea Niptică. Când o spui cu mintea şi o cercetezi în chip tainic înlăuntrul tău cu cuvântul lăuntric, în linişte, atunci rugăciunea se numeşte rugăciunea minţii (noera prosevhi). Când spui însă rugăciunea cu inima, din adâncul inimii tale, cu accent puternic din inimă, cu silinţă lăuntrică a fiinţei tale, atunci se numeşte rugăciunea inimii. Niptică se numeşte rugăciunea, atunci când prin această rugăciune a ta şi din bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu, în sufletul tău sălăsluieşte Harul lui Dumnezeu şi îţi atinge uşor inima sau îţi arată vreo vedere dumnezeiască, în care ochiul cugetului tău rămâne treaz şi contemplă.


Atunci când lucrezi această rugăciune a minţii şi o cercetezi cu multă evlavie şi atât cât trebuie, şi când prin aceasta se pogoară în sufletul tău Harul Sfântului Duh, atunci numele lui Hristos, care este contemplat cu mintea de tine, apare atât de mângâietor şi dulce cugetului tău şi sufletului tău, încât nu te mai saturi să-l cercetezi.


Când lucrezi însă rugăciunea inimi (adică atunci când râvneşte inima ta rugăciunea) şi Harul lui Dumnezeu coboară să-ţi umbrească inima, atunci în inimă se zămisleşte trezvia, aşa cum s-a zămislit Cuvântul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt în Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Atunci, zic, în inima ta se vede numele lui Iisus şi al lui Dumnezeu, precum şi întreaga Sfântă Scriptură ca o îndulcire de negrăit ce vine din vederea tuturor înţelesurilor duhovniceşti (ca să spun astfel). Este copleşită inima de râul dulce curgător al dumnezeieştii contemplări care îndulceşte inima şi o încălzeşte în chip minunat de iubirea pentru Dumnezeu, Creatorul ei.


Alteori, iarăşi, când lucrezi rugăciunea inimii cu durere in inima ce stă să leşine şi cu întristare a sufletului smerit, atunci sufletul tău simte vădit mângâierea şi cercetarea Domnului. Aceasta este starea aceea despre care spune proorocul: “Este aproape Domnul de cei înfrânţi cu inima”, deoarece Domnul Se apropie în chip nevăzut, atunci când îţi strivesti inima cu rugăciunea – aşa cum spuneam – ca să-ţi descopere vreun lucru tainic, vreo vedere dumnezeiască, pentru a te face şi mai fierbinte în lucrarea duhovnicească a inimii tale.


Iar când, iubite frate, cu Harul lui Hristos, sufletul tău vede vreo vedere dumnezeiască şi eşti cuprins de trezvie din pricina rugăciunii, atunci înţelegi că rugăciunea niptică nu este altceva decât Harul dumnezeiesc însuşi; de aceea o numim vedere cu mintea, vedere dumnezeiască, în care cugetul tău priveste şi mintea ta contemplă, iar sufletul tău este cuprins de trezvie. Şi când Harul dumnezeiesc al Sfântului Duh se coboară peste sufletul tău şi umbreşte fără să simţi inima ta şi îndulceşte în chip de negrăit cugetul tău, înţelegi şi cunoşti numai tu însuţi în sinea ta, deoarece din inima ta izvorăşte ca dintr-un izvor nesecat evlavia, împreună cu dulceaţa de nespus a cugetului şi cu neţărmurita mângâiere a sufletului. Atunci, sufletul tău, prinzând un anume curaj duhovnicesc, se roagă în taină Făcătorului şi Creatorului său şi spune: “Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta” sau vreun alt cuvânt asemănător din Sfânta Scriptură.


Iar acea rugăciune sfântă şi curată, care se face în felul acesta dinlăuntrul sufletului, este atât de puternică încât, străbătând cerurile, înaintează până la tronul Preasfintei Treimi, în faţa căreia se înfăţişează ca tămâia mult şi minunat mirositoare. Despre această rugăciune vorbea şi proorocul când spunea: “Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”. Acea rugăciune sfântă primeşte în chip de negrăit şi minunat de la Dumnezeu Cel în Treime rodul Duhului Sfânt, pe care, primindu-l cu multă evlavie şi cuviinţă, rugăciunea îl transmite şi sufletului ca pe un dar ceresc de nepreţuit, trimis lui din cer de la Dumnezeul tuturor ca arvună a împărăţiei ce va să vină şi a învierii. Acest rod ceresc şi dumnezeiesc al Duhului Sfânt, după ce este primit de suflet prin mijlocirea rugăciunii, a rugăciunii curate, dobândeşte deodată şi iubirea dumnezeiască, bucuria duhovnicească, pacea inimii, îndelunga răbdare la necazuri şi la ispitele acestui veac, bunătatea, credinţa neclintită, blândeţea lui Hristos şi înfrânarea cea ucigătoare de patimi. Toate acestea sunt numite“roadă a Duhului”. Iar Dumnezeului nostru slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.












VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al unsprezecelea






Despre cum inima necurată şi mândră, care este refugiu pentru satana şi pentru gândurile rele, devine după aceea, prin rugăciunea zdrobită, curată, smerită, locaş al Duhului Sfânt şi izvor de gânduri bune.


Binecuvintează, părinte!


Dacă vrei, iubite frate, să sălăşluiască şi să prindă rădăcini în inima ta rugăciunea minţii, posteşte neîncetat; depărtează-te de mâncărurile grase şi placute; fă-te treaz şi înţelept ca şarpele, dispreţuind orice zbatere ce ţine de veacul acesta; iartă-i din inimă pe cei care îţi greşesc, după cuvântul Domnului; ia aminte la sminteli, să nu fie din pricina ta. Niciodată să nu doreşti să spui cuvânt bun sau de laudă despre tine, ci totdeauna biruieşte-te şi dispreţuieşte-te pe tine însuţi, numindu-te vicios, desfrânat, necurat şi blestemat, după cum se spune: “Blestemaţi sunt cei ce fug de poruncile Tale”. Şi dacă ajungi să te socoteşti cu adevărat în felul acesta, ca un lucru de necinste şi dispreţuit de pe pământ, atunci pune în faţa ta şi moartea, ca şi când ai vrea să mori neapărat în ceasul acela, şi în felul acesta începe să-ţi sileşti inima cu numele lui Hristos, spunând cât poţi mai tare şi mai puternic:“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Să nu dai în nici un fel atenţie la câte îţi spune în ascuns cel viclean în clipa aceea, în care ai hotărât să-ţi zdrobeşti inima ta cu rugăciunea. Deoarece cel viclean, fiind mult meşteşugit şi cunoscător în viclenia lui, cunoaşte şi rodul pe care sufletul tău îl va rodi, din moment ce vei dobândi în felul acesta rugăciunea minţii neîncetată. Pentru aceasta, în clipa aceea, Picioare-urâte-strâmbe-şchioape prăvale cu picioarele lui urâte, strâmbe şi şchioape toate pietrele asupra ta şi, după cum se spune: din o mie şi una de gropi te stropeşte cu apă. Mâini-strâmbe-viclene-otrăvite-mărăcinoase cu mâinile lui strâmbe, viclene, otrăvite, mărăcinoase, aducând în faţa ta nenumărate motive, nenumărate temeri, nenumărate gânduri, pentru a te împiedica în clipa aceea de la silinţa pentru rugăciunea inimii.


Tu însă, iubite frate, dacă iubeşti mai mult pe Hristos decât aurul şi sufletul mai mult decât trupul, nu-l asculta deloc, ci spune cu silire multă rugăciunea, până când va sălăşlui înlăuntrul inimii tale Domnul nostru Iisus Hristos. Deoarece, dacă va sălăşlui Hristos în inima ta, Acesta singur va putea să vindece orice suferinţă şi orice boală din sufletul tău şi din trupul tău: “Venind, îl voi vindeca”. Deoarece, când tu spui rugăciunea cu silire multă, aşa cum am spus mai sus, atunci strigi şi chemi pe Hristos, pe cel mai bun doctor, ca să vină şi să vindece patimile incurabile ale sufletului tău. Spun incurabile, pentru că altcineva nu poate să le vindece, decât numai Hristos.


Dar când înţelegi că vine în chip nevăzut Hristos în inima ta şi alungă de acolo demonii, adică o eliberează de patimi, aşa cum a alungat şi din inima Mariei Magdalena mulţimea de demoni, adică a eliberat-o de toate patimile ei? Acest lucru se va arăta în cuvântul de mai jos.


Numai ce inima ta va vedea în chip tainic pe Mântuitorul Hristos venind spre ea, de îndată se pierd şi dispar toate gândurile rele şi viclene. Blestemata părere de sine atâta fuge şi dispare de la faţa Blândului Iisus, precum dispare şi se împrăştie întunericul nopţii la arătarea zorilor, atunci când răsare soarele. Şi dacă se pierd din inima ta acei tirani răi şi nemiloşi, atunci va împărăţi în ea blândul şi liniştitul Împărat, Domnul nostru Iisus Hristos, făcându-Se pentru ea adevărat îndrumător şi învăţător. La fel şi inima se face adevărată următoare şi ucenică a învăţătorului Iisus. Deoarece este învăţată de Acesta să fie liniştită, măsurată, înţeleaptă, plină de evlavie, plăcută, blândă şi smerită, precum spune: “învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.


Altfel, pe vreo altă cale, omul nu poate ajunge la odihna şi pacea sufletească, dacă nu va dospi inima lui de frământătura numelui odihnitor şi aducător de pace al Domnului nostru Iisus Hristos.


Ascultă, aşadar, iubite frate, cum se spune şi în altă parte: “Omul bun din comoara cea bună a inimii sale scoate cele bune”. Adică fiecare om are inima ca o vistierie. Şi dacă inima lui este curată, înţeleaptă, nevicleană, bună şi sfântă, şi gura lui va vorbi cuvinte bune şi sfinte, după cum spune: “Din prisosul inimii sale vorbeşte gura lui”. Şi, iarăşi, dacă inima lui este stricată şi vicleană, şi gura lui vorbeşte cuvinte stricate şi viclene. Aşadar, cel care voieşte să vorbească şi să scrie cuvinte duhovniceşti şi cereşti, să-şi umple mai întâi inima sa cu gânduri şi înţelesuri duhovniceşti şi cereşti, şi după aceea să scoată din aceasta, ca dintr-o visterie bună, cuvinte duhovniceşti şi cereşti. Iar dacă inima este plină de răutate, să scoată mai întâi răutatea din ea, după cum spune: “Lepădaţi de la inimile voastre răutăţile voastre”, şi după aceea să adune în vistieria inimii lucrurile bune ca pe un mărgăritar de bun preţ, făcând asemenea celui care are un ogor plin de mărăcini şi de pomi sălbatici, care mai întâi scoate din ogorul său pomii neroditori şi mărăcinii, şi după aceea plantează pe cei roditori şi domestici.


În acelaşi fel, spun, să facă şi cel care voieşte să adune în vistieria inimii sale viclene comoara cea bună şi să planteze în ogorul ei pomi roditori. Care este această comoară bună şi care este pomul cel domestic şi roditor, care rodeşte la timpul său, precum lemnul acela proorocesc, care este sădit “la izvorul apelor”? Altul nu este decât numele lui Dumnezeu. Se adună în vistierie această comoară de preţ a numelui Domnului şi sădeşte în inima omului acel binecuvântat pom al rugăciunii minţii, atunci când va afla trupul omorât de asceză şi de post neîntrerupt. Dacă se va aduna în vistieria inimii numele lui Hristos, atunci inima va îmbrăca îmbrăcămintea lui Hristos, adică Harul lui Hristos. Mai bine să spun, poate, se botează inima cu numele lui Hristos şi se uneşte Harul lui Hristos cu inima. Atunci, inima este în Hristos şi Harul este în inimă. Hristos cuprinde inima, şi inima, cuprinsă de Hristos, Îl cuprinde pe Hristos. Argint curat este numele lui Hristos, curăţit şi încercat în foc de şapte ori şi de nenumărate ori. Curată devine atunci şi inima ca şi acela. Şi iarăşi, numele lui Hristos este lumină, şi lumină devine şi inima.


În inima în care este cinstit, slăvit şi cercetat numele lui Hristos, acolo locuieşte Hristos. Iar acolo unde locuieşte Hristos, acolo locuieşte şi Tatăl. Şi acolo unde locuiesc Tatăl şi Fiul, acolo Se odihneşte şi Duhul Sfânt. Deoarece Sfânta Treime este nedespărţită şi de o fiinţă. Unde sălăşluieşte şi odihneşte Sfânta Treime, de acolo izvorăsc izvoare de apă vie, adică înţelesurile duhovniceşti şi şuvoaiele înţelepciunii. De aceea, aşadar, spunem că inima care a devenit locaş şi altar al nevăzutului şi atotînţeleptului Dumnezeu naşte şi izvorăşte cuvânt învăţător, cuvânt mântuitor, cuvânt roditor, cuvânt înţelept, cuvânt sfânt, cuvânt bun, precum spune: “A ieşit din inima mea cuvânt bun, spun eu lucrurile mele împăratului”. La fel şi limba, nu ajunge să spună atunci înţelesurile pe care le naşte inima, de aceea spune:“Limba mea este pană de scris ascuţită pentru cel ce scrie”.


Dar iarăşi spunem, iubite frate, că atunci când inima ta este plină de gânduri viclene şi de înţelesuri demonice, ca un trup plin de puroi, este nevoie să fii operat şi cu ventuza să scoţi puroiul şi sângele stricat din inima care a fost vătămată şi ucisă de vrăjmaşii nevăzuţi şi fără de milă. Iar ventuză numesc nu pe aceea pe care o folosesc la oameni doctorii trupului, ci aceea pe care o folosesc pentru gândurile inimii doctorii sufletului, adică lucrătorii rugăciunii minţii şi a inimii. Deoarece, atât cât tu ai inima plină şi îngreunată de gânduri viclene şi de înţelesuri ucigătoare de suflet, în alt fel nu este cu putinţă să o uşurezi de acestea şi să o vindeci, decât făcând această operaţie la piept cu rugăciunea inimii ca şi cu o ventuză. Pentru că, aşa cum o ventuză prinde cu putere partea trupului atinsă de boală şi scoate din trupul bolnav tot sângele stricat, la fel şi rugăciunea inimii, de îndată ce prinde pieptul tău cu putere dinlăuntru scoate din acesta toate înţelesurile desfrânate şi viclene şi-l curăţă. Aceasta poţi să o încerci şi tu, iubite frate, în faptă în felul de mai jos.


Să stai, frate, într-un loc anume, pe un scaun sau chiar în picioare, să stai însă un pic îndoit şi, plecându-ţi capul în faţă, să-ţi faci spatele ca o cocoaşă, şi atunci să începi a spune rugăciunea din adâncul inimii, trăgând inima, adică partea cea de mijloc a pieptului, unde are adâncitura, cât poţi în părţile cele mai adânci ale fiinţei tale cu rugăciunea, ţinându-ţi şi respiraţia atâta timp cât tragi inima cu rugăciunea, având alipită acolo întreaga ta atenţie. Deoarece, dacă procedezi astfel, adâncitura pieptului tău devine ca o ventuză, căci ventuza nevăzută a Numelui lui Hristos îl trage dinlăuntru mai puternic decât ventuza adevărată, pentru a scoate din piept plăcerea ascunsă a poftei trupeşti şi a pune în loc o altă plăcere, aceea a dorinţei duhovniceşti.


Pofta cea rea a omului îşi are cuibul şi tronul său în piept, pentru a putea să lupte de acolo împotriva omului în toate părţile lui, ca dintr-un adevărat bastion. Acest lucru îl poate înţelege oricine din cele de mai jos. Spunând cineva această rugăciune, aşa cum am zis, se ridică dinlăuntrul omului şi dispare de îndată pofta trupească, precum se ridică şi dispare roua din pricina căldurii soarelui. Şi dacă dispare plăcerea satanică, atunci vine fără întârziere dorinţa duhovnicească şi-i ia locul. Dacă nu va fi alungat de acolo satana şi dacă nu se ridică de acolo tronul lui murdar, care sunt gândurile desfrânate şi viclene, nu este cu putinţă să vină acolo preacuratul Har al lui Dumnezeu, ca să-şi ridice acolo tronul strălucitor al înţelesurilor dumnezeieşti şi duhovniceşti. Cum ar fi cu putinţă ca într-o cetate în care stau vrăjmaşii şi cei ce s-au lepădat de împărat, tocmai acolo să-şi ridice împăratul tronul său şi să-şi impună propria rânduială, dacă nu-i alungă mai întâi de acolo pe duşmanii săi şi dacă nu vor fi nimiciţi aceia care îl urăsc?


La fel şi într-o casă plină de păianjeni şi de necurăţii, care este locaş al viermilor celor murdari şi al scorpionilor otrăvitori, cum ar fi cu putinţă să intre în ea pentru a se odihni peste gunoaie şi peste viermi un împărat plin de slavă, care poartă porfiră strălucitoare nepreţuită, dacă nu se va face mai întâi curat în casa aceea, pentru a deveni astfel vrednică să primească un împărat? La fel şi într-o inimă murdară şi necurăţită, cum ar fi cu putinţă să intre şi să se odihnească acolo prealuminatul şi preacuratul Mire al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, dacă nu va fi curăţită mai întâi acea inimă cu numele purificator al Aceluiaşi Domn şi Stăpân al nostru, Iisus Hristos? Căruia se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor nesfârşiţi. Amin!








VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al doisprezecelea






Despre cum omul acela a cărui inimă cercetează neîncetat rugăciunea este cinstit de îngerii dumnezeieşti şi păzit de orice păcat, deoarece a fost iubit de Dumnezeu, precum şi acela L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima lui.


Binecuvintează, părinte!


Aşadar, tu, monahule care ai lăsat lumea şi lucrurile lumii şi ai îmbrăcat această schimă îngerească şi bucurătoare, dacă vrei să se bucure şi să se mângâie sufletul tău cu mângâierea dumnezeiască cea îmbucurătoare, îngrijeşte-te şi luptă pentru ca să dobândeşti în inimă cercetarea rugăciunii minţii şi îngrijeşte-te cât poţi, să se înscrie şi să se întipărească în inima ta numele mângâietor şi îmbucurător al Domnului nostru Iisus Hristos. Deoarece în felul acesta vei face pe dumnezeieştii îngerii să te cinstească şi să te iubească. Pentru că îngerii, cinstitori şi iubitori ai numelui lui Hristos, cinstesc şi iubesc şi locul unde este scris acest nume al lui Hristos.


Deci, dacă înscrii în inima ta rugăciunea aceasta, care este numele lui Hristos, nu numai că îngerii vor dori să-l cinstească şi să-l iubească pe prietenul rugăciunii, ci mai mult decât atât, vor dori să-ţi devină prieteni nedespărţiţi pentru tot restul vieţii. În drumurile şi pe cărările tale te vor însoţi în chip nevăzut, noaptea te vor păzi de frica de noapte şi ziua te vor păzi de săgeata otrăvitoare ce zboară ziua. În lucrările tale te vor sprijini şi te vor întări. La întrebări te vor înţelepţi să răspunzi cu înţelepciune şi fără piedici. La rugăciune vor sta şi aceştia rugându-se împreună cu tine, plini de bucurie, implorând pe Cel Preaînalt pentru tine. În primejdii îţi vor fi mângâiere şi scăpare nesperată. Pe aceşti îngeri nu-i vei vedea cu ochii trupeşti, dar vei simţi şi vei înţelege ajutorul lor. Uneori îi poţi vedea chiar cu ochii, după puterea ta sufletească şi după curăţia inimii.


Bucurie mare va fi pentru sufletul tău din momentul în care vei dobândi astfel de prieteni şi astfel de păzitori puternici, care sunt rânduiţi de Dumnezeu să păzească sufletul tău până în clipa în care va trebui să-l predea în faţa Mirelui Hristos, ca mireasă neprihănită şi curată. Deoarece, precum tu, iubite frate, ai aruncat de la tine orice voinţă trupească şi orice grijă deşartă şi te-ai dedat cu totul la lucrarea rugăciunii şi la amintirea lui Dumnezeu, la fel şi Dumnezeu îşi aminteşte pururea de tine şi te are ca pe unul din oamenii Lui, numele tău fiind înscris în cartea neştearsă a amintirii Sale dumnezeieşti.


Pentru aceasta bucură-te şi te veseleşte, iubite frate precum spune şi Domnul: “Bucuraţi-vă, căci numele voastre sunt scrise în ceruri”. Şi pentru că numele tău a fost scris în Cartea vieţii cu scrisul cu care tu ai scris în cartea inimii tale numele Lui dumnezeiesc prin rugăciunea inimii neîncetată, Dumnezeu îţi va purta de grijă, păzind cu Harul Lui sufletul tău ca pe lumina ochilor de orice păcat, “de orice lucru ce se lucrează întru întuneric şi de demonul cel de amiază”, deoarece şi tu păzeşti neştearsă în cartea fiinţei tale iubirea Lui şi amintirea Lui, despre care unul din părinţi a vorbit astfel:


Un frate oarecare, purtat fiind în afară de sine, în extaz, a văzut o biserică foarte mare, în mijlocul căreia era un arhiereu plin de strălucire şi de slavă, fiind îmbrăcat cu toate veşmintele arhiereşti, iar în faţa strălucirii şi frumuseţii acestora tace orice limbă care ar dori să spună frumuseţea şi strălucirea acelui arhiereu. În jurul arhiereului stăteau, îmbrăcaţi cu totul în alb, nişte diaconi purtând în mâinile lor cădelniţe de nedescris, cu care îl tămâiau pe arhiereul acela ceresc, iar alţii, ca nişte preoţi. stăteau de jur împrejurul lui cu nespusă evlavie.


Toţi aceştia erau minunaţi la vedere, deoarece nu numai faţa acestora era ca de lumină, ci şi veşmintele pe care le purtau; ale unora erau albe ca zăpada şi curate ca lumina, atât de curate şi de subţiri încât dacă ar fi fost lăsate aici în aer singure, fără să aibă nici o greutate pământească pe ele, aerul le-ar fi ridicat de îndată în sus la cer şi niciodată n-ar mai fi coborât de acolo pe pământ. Atât păreau de uşoare şi de fine. Veşmintele pe care le purtau alţii se înfăţişau ca o altă privelişte, pe care nu numai că limba aceasta pământească nu o poate reda, dar nici mintea nu poate să o înţeleagă, pentru că nu este nici un lucru în lume cu care să se asemene.


Alţii purtau veşminte strălucitoare ca fulgerul. Unii stăteau de-a dreapta arhiereului, iar alţii de-a stânga. Cu toţii stăteau cu multă evlavie şi cuviinţă. Iar fericitul acela arhiereu era atât de plin de slavă şi atât de mult îi întrecea pe ceilalţi în slavă şi strălucire şi în har, precum întrece soarele pe ceilalţi luminători cereşti. Stând drept, acest minunat şi mai presus de minte arhiereu privea spre răsărit şi cânta cu voce tare şi clară o cântare scurtă întru mult preadulce şi de negrăit. Iar acel monah, văzând lucrurile acelea care depăşeau orice înţelegere, era cuprins de nedumerire şi, auzind cântarea aceea preadulce şi armonioasă, se minuna, încât de prea multă mirare a uitat cuvintele pe care le cânta cerescul arhiereu şi nu a putut să-şi mai amintească nici măcar un cuvânt din câte auzise, cu toate că încerca să ia aminte la ele cu toată atenţia, deoarece ştia că o să se despartă de acea vedere minunată şi voia ca acele cuvinte să-i folosească în viaţa de aici. În sfârşit, ascultând şi uitând iarăşi, a reuşit să ţină minte un singur lucru, pe care l-a rostit la sfârşit cu voce tare minunatul arhiereu, şi anume: “Cât îşi aduce cineva aminte şi iubeşte pe Dumnezeu, tot atât Îşi aduce aminte de el şi îl iubeste şi Dumnezeu”. Şi îndată şi-a venit fratele în sine şi spunea că în clipele acelea simţise în inima lui ceva ca un foc, care-i ardea inima ca o lumânare aprinsă, precum spune: “Nu era inima noastră arzând în noi, când ne vorbea nouă pe cale şi când ne explica Scripturile?” Acestuia slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.








VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al treisprezecelea






Despre cum de îndată ce monahul luptător se va ruga în taină cu inima zdrobită la Hristos în vreme de necaz şi ispită, acestuia i se va descoperi de către Hristos vreo vedere dumnezeiască, care nu numai că-l mângâie duhovniceşte în necazul lui şi-i dă nădejdi binefăcătoare pentru bunătăţile ce vor să vină, ci îl face şi mult mai fierbinte în virtute decât era mai înainte.


Binecuvintează, părinte!


Ascultă, o monahule, ca în parabolă, cum îşi află har şi mângâiere sufletul tău lângă Dumnezeu. Un om curajos şi viteaz gata să-şi pună viaţa în pericol din dragoste pentru împăratul său şi să facă fapte de vitejie pentru slava împărăţiei, nu va fi oare cinstit de împăratul cu daruri împărăteşti şi măreţe? Da! Il va cinsti precum se cuvine şi-i va încredinţa şi o vrednicie împărătească pe măsura faptei sale. Şi iarăşi, dacă acesta va arăta împăratului şi mai multă iubire decât prima dată şi îşi va pune în fiecare clipă în pericol viaţa lui pentru el şi va fi gata să suporte orice necaz şi suferinţă pentru el, oare împăratul, văzând buna lui intenţie şi vitejia lui, nu-l va ridica la o cinste şi mai mare şi la o vrednicie şi mai înaltă? Da! Îl va cinsti şi mai mult pentru a-l face şi mai curajos în războaie şi mai puternic în iubirea lui. Şi iarăşi, dacă prietenul împăratului se poartă cu multă credincioşie şi se arată întru toate vrednic şi arată împăratului iubire mai mare, iar în războaie şi în primejdii mai multă jertfelnicie, oare împăratul nu-l va ridica la un grad şi mai mare de cinstire? Da! Îl va ridica la un grad şi mai mare de cinstire şi va dori să-l considere nu ca pe un străin sau ca pe un prieten, ci ca pe un adevărat frate de inimă al lui.


Dar împăratul nu i-a dat dintr-o dată atâta cinste, ci l-a cinstit după faptele sale şi la ridicat din vrednicie în vrednicie, din mărire în mărire, din cinste în cinste, din grad în grad, din har în har, până l-a urcat la ultimul grad, împărţind tronul cu el şi făcându-l părtaş la împărăţia sa. Aceasta a făcut-o împăratul cu mult discernământ şi cu înţelepciune, pentru ca prietenul său să-şi aducă aminte că pentru a ajunge la acel ultim grad de cinstire a trecut prin multe încercări şi prin multe primejdii şi să se poarte aşa cum îi cere noua vrednicie, păzindu-şi împăratul şi arătându-i respectul şi credincioşia până la sfârşit. Dacă împăratul l-ar fi ridicat dintr-o dată la acea cinste, poate că prietenul său s-ar fi mândrit cu mărire, crezând că a fost un norocos, şi prin urmare nu s-ar mai fi purtat cum se cuvine. Atunci ar fi fost cu putinţă să-şi piardă iarăşi cinstea la care fusese ridicat.


La fel face şi Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul ceresc Cel preaînţelept. Răsplăteşte din belşug cu daruri dumnezeieşti pe cel care-L iubeşte cu adevărat şi care ridică cu bucurie jugul Său cel bun şi sarcina Sa cea uşoară. Acestuia îi descoperă diferite vedenii şi taine, după curăţia inimii sale, şi-i arată slava Sa dumnezeiască, uneori mai mult alteori mai puţin, după lupta şi osteneala acestuia, deoarece se odihneşte în el Duhul Lui cel bun, atât pentru ţinerea cu străşnicie a poruncilor dumnezeieşti, cât şi pentru neţărmurita smerenie a inimii lui, pentru care l-a înzestrat cu Harul Lui, după cum spune Scriptura: “Celor smeriţi li se va da har”. Deoarece şi Domnul slavei atât de mult a iubit această smerenie, încât atunci când a fost în lume cu trupul Cel netrupesc şi în chip văzut Cel nevăzut şi de necontemplat în dumnezeirea Lui, nu a binevoit să-Şi acopere trupul Său cu slava dumnezeirii Sale, pe care a arătat-o la vremea cuvenită numai la înfricoşătoarea Schimbare la Faţă, ci cu trupul Lui cel sfânt a acoperit dumnezeirea Sa. Alt lucru mai smerit nu se poate întâmpla, căci ce poate fi mai smerit decât aceasta?


Un Dumnezeu de necuprins cu mintea, nevăzut, neajuns cu înţelegerea, nemărginit, fără de început, veşnic, preaînţelept, Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, luminătorii cerului, îngerii, arhanghelii, marea şi toate animalele, târâtoarele, păsările zburătoare şi toate cele văzute şi nevăzute, Acesta, zic, să primească a purta trup omenesc peste dumnezeirea Lui şi să slujească făpturii Sale ca şi când I-ar fi fost slugă? “Nu am venit, să Mi se slujească, ci să slujesc şi să dau sufletul Meu preţ de răscumpărare” – spune Hristos.


Din această cauză, pe omul acela care urmează smereniei şi simplităţii lui Hristos îl iubeşte Hristos peste măsură. Şi nu numai că îl iubeşte, ci pentru bucuria şi desfătarea lui îmbracă smerenia şi simplitatea aceluia. De aceea spune dumnezeiescul Evanghelist: “În ceasul acela S-a bucurat în duhul Iisus şi a spus: “Mărturisesc Ţie, părinte, Domnul cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor”“. De aceea arată şi descoperă aceluia diferite vedenii şi-l mângâie cu Harul Său în necazuri şi ispite. Chiar atunci îl mângâie Harul lui Hristos mai mult, când îl vede că arată faţă de El bună vrere şi hotărâre curajoasă de a lupta cu asceză fără măsură pentru iubirea Lui, asceză prin care îşi supără trupul foarte mult, dar în timpul acestei strâmtorări şi lupte ajunge la timp Harul şi îl mângâie în necaz cu prezenţa Sa. Iar mângâierea se face în felul acesta:


Precum un om împărătesc, prieten al împăratului, când are război cu duşmanii împăratului pentru cetăţile împărăţiei, în vreme de întristare din pricina războiului, primind din partea împăratului scrisori de îmbărbătare, de laudă, pline de făgăduinţe, devine mai curajos şi mai dispus să continue războiul, mânat de speranţă că va fi cinstit de împăratul dacă va birui, la fel şi cel care se osteneşte şi se strâmtorează pentru împărăţia cerurilor, acesta devine mai fierbinte în lucrarea lui şi primeşte mai mare mângâiere dacă Domnul îi arată vreo vedere cerească în timpul necazului său. Deoarece, dacă Domnul îi deschide ochiul nevăzut al sufletului şi acel adevărat rob al Domnului poate vedea ceea ce binevoieşte Tatăl să-i arate slugii sale, de îndată, zic, tresaltă înlăuntrul lui inima, bucurându-se nespus şi veselindu-se în chip minunat trupul lui din pricina prezenţei acelei descoperiri dumnezeieşti. De aceea spune: “Inima şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeu Cel viu”. Se bucură inima şi trupul lui în felul acesta, deoarece în clipa aceea în care vede în chip văzut cele nevăzute, este ca şi cum trupul lui îşi pierde greutatea sa firească şi devine uşor ca ceva fără de trup. De aceea se bucură şi se veseleste peste măsură. Şi pentru această nemărginită bucurie dănţuieşte tainic şi minunat aşa cum a dănţuit tainic şi minunat creaţia întreagă o dată cu Taina întrupării lui Hristos, cea străină şi de neînţeles, despre care proorocul a spus: “Dealurile au tresăltat precum mieluşeii şi munţii precum mieii oilor”.


De aceea, din clipa în care robul lui Hristos a văzut pe Hristos fie ca patriarh slujind sau ca împărat în slava sa, fie ca prieten preaiubit, din clipa aceea, spun, iubeşte peste măsură felul acela, mijlocul acela şi cauza aceea prin care a fost învrednicit să vadă pe Domnul slavei. Iar mijlocul acela prin care s-a învrednicit să vadă pe Hristos şi prin care Acela a binevoit să i Se arate nu este altul decât rugăciunea pe care a făcut-o la Hristos în Sion, adică în inima sa cu duh înfrânt; “Se va vedea Dumnezeul dumnezeilor în Sion”, spune proorocul. Din clipa aceea în care i S-a arătat Hristos şi inima lui L-a văzut în taină, inima lui se aprinde atât de mult de iubirea lui Dumnezeu, iar văzătorul dumnezeieştilor descoperiri este copleşit de îndată de evlavie nespusă şi începe a vărsa lacrimi fierbinţi, neputând să-şi oprească lacrimile, după cum nici lumânarea nu poate să nu se topească atunci când atinge focul. După apariţia vedeniei dumnezeieşti, inima lui se înmoaie şi se pleacă întru totul poruncilor lui Dumnezeu. Atunci, hotărăşte să împlinească orice virtute hotărăşte să împlinească, reuşeşte cu Harul lui Dumnezeu să o ducă la bun sfârşit cu multă uşurinţă, deoarece îl are pe Hristos, care-l întăreşte spre bine, după cum spune fericitul Pavel: “Toate le pot în Hristos, Cel care mă întăreşte pe mine”. Şi încheie, spunând: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.


Ascultă, aşadar, ce căldură şi putere aduce cu sine vederea dumnezeiască asupra celui care o vede. Dacă un împărat care doreşte să cucerească lumea întreagă şi să fie dedat cu totul plăcerilor trupeşti, precum Sardanapal acela, sau să dobândească slava oamenilor, precum Alexandru cel Mare, ar ajunge să vadă în ascuns fie şi cât de puţin din slava lui Dumnezeu, de îndată, spun, fără întârziere, ar părăsi împărăţia sa şi slava lumii, precum şi plăcerile şi desfătările poftelor sale trupeşti, s-ar îmbrăca în sac şi în veşminte vechi, rătăcind, după cum spune dumnezeiescul Pavel, “în munţi şi peşteri şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11, 38), hrănindu-se cu ierburi sălbatice, pentru ca să se bucure în viaţa ce va să vină de bunătăţile acelea cereşti şi veşnice din care, în parte şi foarte puţin, a gustat în această lume. Acest lucru se va întâmpla deoarece vederea celor dumnezeieşti are darul nu numai de a îndepărta de lucrurile lumeşti, de desfătarea şi plăcerea trupească pe cel care se învredniceşte de ea, ci mai mult chiar, dacă este împins din nou să se aplece spre lenevire şi răceală, îl încălzeşte şi îl împinge din nou spre lucrare.


Un om, spre exemplu, se leapădă de satana şi se fereşte de lume şi de cele lumeşti cu toată silinţa şi, devenind monah lucrează pentru Hristos cu multă dragoste şi cu multă căldură a inimii. Când vin însă peste el luptele şi ispitele şi necazurile celui viclean, dacă se va împuţina sufletul lui şi se va înfricoşa inima lui, atunci căldura inimii se va cufunda în marea deznădejdii, precum Apostolul Petru când L-a văzut pe Hristos mergând pe valurile mării. A dorit să meargă spre Acela şi, sărind în mare, a mers ca pe uscat, dar când a văzut vântul şi valurile urcând spre cer şi coborând spre adâncul pământului, s-a înfricoşat de îndată din pricina puţinei sale credinţe, deoarece a uitat pe Hristos care îi spusese: “Vino!”. Deci, împuţinându-i-se credinţa, a început să se cufunde în mare. Dar atunci când a strigat“Doamne, scapă-mă”, Hristos a întins fără întârziere dreapta Sa cea sfântă şi l-a scăpat.


Astfel se întâmplă cu cel care merge spre Hristos prin lucrarea cea dumnezeiască.


Când va fi strâmtorat de ispite şi necazuri, de care este mare nevoie pentru a se arăta răbdarea lui, dacă i se va împuţina credinţa şi va uita cuvintele şi mângâierea lui Dumnezeu şi va începe râvna şi căldura lui pentru asceză să se piardă, atunci să strige la Hristos ca Petru. Harul Lui nu va întârzia să-l întărească cu ajutorul Lui, cu vreo vedere dumnezeiască sau arătare, prin care se înnoiesc şi râvna şi căldura sufletului lui. De aceea spune: “înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale”. Şi pentru că a venit vorba de vultur, acestuia, atunci când îmbătrâneşte, îi cad aripile din pricina bătrâneţii şi din pricina neputinţei sale, dar Dumnezeu face să-i crească aripi noi, şi în felul acesta vulturul întinereşte. La fel se întâmplă şi cu cel care se chinuie pe sine cu asceza şi care este înconjurat de ispitele şi luptele stăpânitorului veacului acestuia. De îndată ce acesta va vedea vreo vedenie, de îndată ce va avea vreo cercetare dumnezeiască în necazul şi în strâmtorarea lui cea mare, atunci nu numai că nu-şi va mai aminti de ostenelile sale trecute şi de ispite, ci va adăuga şi alte noi lupte la cele dintâi, după cum spune fericitul Pavel:“Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte” (Filipeni 3, 14). şi iarăşi, altcineva spune: “Luptând i se înnoieşte puterea”. Deoarece ispitele şi necazurile şi relele, când sunt suportate cu curaj şi bucurie, aduc cu ele cercetare dumnezeiască, iar cercetarea dumnezeiască îl face să aibă mai multă râvnă în necazurile ce vor veni şi în ispite şi lupte. Despre necazurile şi despre ispitele acestea, un Părinte a spus următoarele:


Un frate a fost ispitit şi supărat de cineva, dar a tăcut şi a suportat ispita cu bucurie pentru Hristos. Dar, ca om ce era, purtând trup ca ceilalţi, după puţin timp a început să fie chinuit de gânduri şi de tristeţe. S-a ascuns, atunci într un loc îndepărtat şi se ruga lui Dumnezeu din adâncul inimii, udând pământul cu lacrimi şi rugându-L pe Dumnezeu însuşi să-i dea răbdare, îngăduinţă şi nerăutate. Iar Domnul l-a mângâiat atât de mult încât l-a făcut mult mai răbdător şi mai râvnitor. Deoarece, în timp ce se ruga în taină cu durere de inimă, l-a prins un somn dulce şi uşor şi i s-a arătat că era într-un câmp frumos, atât de mare, încât semăna cu cerul în măreţia lui. Câmpul era plin de oameni, mai mulţi decât stelele cerului şi decât nisipul mării. Se adeverea cuvântul pe care l-a auzit ucenicul iubit Ioan Teologul şi Evanghelistul, care spune în Apocalipsă: “Şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic”(Apocalipsa 7, 9).


Aceşti nenumăraţi oameni îmbrăcaţi în alb, care erau în câmpul acela minunat, cântau toţi cu glas mare şi cu o dulceaţă de negrăit cuvântul acela care spune: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat; Aliluia!” Mirat fiind fratele în faţa acelei mulţimi de oameni şi minunându-se de cântarea aceea preadulce, l-a întrebat pe unul dintre ei, cine sunt şi ce virtute mare au săvârşit de sunt aşa îmbrăcaţi în alb, şi de ce cântă tocmai cuvintele acelea. Aceala a răspuns fratelui, spunând: “Noi, cei pe care ne vezi şi te minunezi, când eram în viaţa trecătoare a lumii celei deşarte, am trecut din dragoste pentru Hristos prin neîncetate supărări şi ispite, şi de aceea s-au albit atât de mult şi strălucesc hainele noastre. Sau nu auzi ce spune Teologul despre noi: “Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe cu sângele Mielului” (Apocalipsa 7, 14). Acea strâmtorare mare prin care am trecut în lume s-a transformat acum în mare bucurie, şi pentru că am suferit strâmtorare şi ispite pentru Hristos, cântăm acum, ca pe o laudă: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat; Aliluia!” Deoarece cu Hristos nu se îmbracă creştinul prin bucuria lumii ci Îl îmbracă prin necazurile lumii. De aceea a spus Hristos: “În lume necazuri veţi avea… iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16, 20). Creştinul care are curaj şi nădejde în Hristos să îndrăznească şi să nădăjduiască în Hristos când are necazuri şi suferă pentru El, când este dispreţuit şi ocărât pentru El, când este urât şi alungat din cetate pentru El, deoarece spune Hristos: “Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru mine.” Iar dacă nu suferă toate acestea pentru Hristos, nu se îmbracă în Hristos, de aceea nici în bucuria lui Hristos nu va intra.”


Acestea spunând omul acela fratelui, şi-a venit în sine fratele şi a dobândit după aceea mai multă râvnă decât avea înainte în a suporta orice supărare, luptă sau ispită pentru numele lui Hristos, pentru ca Hristos să-l numere, după viaţa aceasta, între cei îmbrăcaţi cu veşminte albe, care stau lângă tronul lui Hristos şi Îi aduc slavă cu multă bucurie.


Gândeşte-te, deci, şi cugetă, iubite frate, la mărimea bucuriei acelor creştini care trec aici prin strâmtorări şi îşi petrec viaţa în asceză şi chinuri. Deoarece cuvintele acelea pe care le vor cânta acolo arată desfătarea duhovnicească nemăsurată pe care o vor avea acolo, precum şi aici. Cântarea “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat; Aliluia!” nu se cântă întotdeauna, ci numai la praznicele împărăteşti ale Domnului. Cei care petrec aici în multă strâmtorare şi cu ispite mari pentru Hristos vor fi acolo cu Hristos şi Îl vor vedea pe Hristos faţă către faţă, întâlnindu-se cu Acesta cu bucuria cu care se întâlneşte un fiu iubitor de tată cu un tată iubitor de fii.


Hristos va fi pentru aceştia toată mângâierea şi desfătarea duhovnicească. Deoarece acolo nu vor mai flămânzi aşa cum flămânzesc aici după porunca lui Hristos, care zice: “Fericiţi cei ce flămânzesc acum, căci se vor sătura”. Se vor sătura nu de mâncare şi de băutură, ci de slava lui Hristos, după cum zice dumnezeiescul prooroc David: “Mă voi sătura văzând slava Ta”. Nici nu vor mai înseta acolo, aşa cum însetau aici pentru a-şi nevoi trupul. Nici nu se vor mai arde acolo de flacăra necazurilor şi a ispitelor, aşa cum se ardeau aici de necazuri şi ispite precum aurul în foc, pentru a arăta dragostea pe care o au pentru Hristos. Deoarece Hristos, Păstorul cel bun al oilor, acolo, în împărăţia Lui, îi va păstori şi-i va conduce în Rai în livezi pururea înflorite şi bine mirositoare, în care curg râuri fermecătoare şi izvoarele răcoritoare ale apelor nesecate ale vieţii veşnice. Deoarece spune iarăşi ucenicul iubit, Ioan, în Apocalipsa sa: “Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu vor mai cădea peste ei razele soarelui, nici altceva dogoritor, pentru că Mielul cel din mijloc de pe tron îi va păstori şi-i va duce pe ei la izvoare de apă vie, şi le va şterge orice lacrimă de pe faţa lor”. Să ne dea şi nouă Dumnezeu în această viaţă strâmtorare mare în inima noastră şi lacrimi multe ochilor noştri, pentru ca să ni le şteargă acolo, în împărăţia Lui, şi să se bucure inima noastră de bucuria cea adevărată şi veşnică, de care să ne învrednicim în Hristos Dumnezeul nostru, căruia se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.








VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al patrusprezecelea






Despre cum cugetul care s-a curăţit prin rugăciunea minţii neîncetat lucrată în inimă, maica lacrimilor, înţelege diferitele gânduri care intră în suflet, deosebind care sunt de la Dumnezeu şi care sunt de la demoni; încă şi despre plâns.


Binecuvintează, părinte!


De îndată ce coboară în suflet Harul lui Dumnezeu, şi doreste să sălăşluiască în acel suflet, cugetul curat şi treaz simte în clipa aceea şi în orice clipă că a venit şi a sălăşluit în el Harul lui Dumnezeu. Iar cugetul îşi are scaunul şi tronul său în mijlocul frunţii, în cel mai înalt loc al trupului omului, ca pe nişte metereze înalte de unde vede totul şi în toate părţile. Şi simte totodată şi fără întârziere că se apropie de suflet şi dă de ştire minţii omului să ia aminte şi să se încredinţeze dacă de la Dumnezeu este ceea ce a intrat în cetate – adică în suflet – sau de la diavoli.


Această lucrare şi cugetare a minţii şi a cugetului se cheamă deosebire, şi această deosebire este adevărată, deoarece mintea şi cugetul judecă şi cercetează împreună cu cugetare exactă şi înaltă diferitele lucrări pe care le săvârsesc în simţurile sufletului şi trupului gândurile şi provocările cele care au intrat în suflet, trecând de paza cugetului şi a minţii. Această judecată, care se face de cuget şi de minte, este dreaptă şi bună. Deoarece spune:“Sunt mai buni doi decât unul”. De aceea gândurile bune şi folositoare sunt lăsate să intre liber în suflet, în timp ce gândurile rele şi înşelătoare sunt îndepărtate cu luptă.


Când cugetul îşi află sănătatea deplină, adică este curat şi purificat de la mâncărurile şi băuturile care aduc plăceri, prin înfrânare de la somnul prea mult şi de la hrana prea multă, prin rugăciunea neîncetată a inimii, prin vărsarea neîntreruptă a lacrimilor, prin înfrânarea şi tăcerea cele luminate de Dumnezeu, prin curăţenia sufletului şi a trupului, prin smerenie şi umilinţă, prin îndelunga răbdare pe care o arată în ispite; pe scurt spunând, când este luminat de deasa împărtăşire cu Preacuratele Taine ale Domnului, atunci simte cu multă claritate tot ceea ce trece prin sine sau prin altă parte (“căci furul, nu intră în staulul oilor pe poartă, ci pe altă parte”) şi intră în suflet. Şi înţelege dacă este lucru dumnezeiesc sau diavolesc. Şi dacă este dumnezeiesc, dă de îndată de ştire inimii, care este pregătită să-l primească aşa cum se cuvine. Iar dacă este ceva diavolesc, dă de ştire şi convinge inima să nu deschidă uşa de intrare, adică să nu-l primească. Înţelege-le, aşadar, pe amândouă când sunt. Deoarece lucrul diavolesc când trece pe acolo face mult zgomot şi tulbură starea şi liniştea sufletului şi ale simţirilor trupului, precum tulbură lupul liniştea şi starea oilor atunci când intră în curtea şi în staulul lor. De aceea spune: “Furul nu vine decât să fure şi să piardă”.


Iar Harul lui Dumnezeu, mângâierea Sfântului Duh, când vine de sus de la Tatăl luminilor la om, mai întâi trece pe la paza cugetului, şi acolo, după ce se opreşte puţin cât să-l salute, intră după aceea direct în inimă, mai iute decât fulgerul. Şi precum atunci când fulgeră vezi strălucirea fulgerului în norii întunecoşi şi negri şi ţi se pare fulgerul ca o sfoară de foc luminoasă, la fel şi Harul lui Duirmezeu: când salută cugetul şi se arată acestuia, cugetul simte apariţia şi salutul său într-un fel foarte tainic. Şi iarăşi, când Harul lui Dumnezeu se mişcă şi se îndreaptă spre inimă, cugetul simte cu ce viteză de negrăit trece puterea şi lucrarea Harului dumnezeiesc din cugetul omului în inimă. Şi dacă ajunge în inimă Harul lui Dumnezeu, inima curată simte venirea şi sălăşluirea Harului, adică inima simte că Harul lui Dumnezeu şi-a făcut locaş în ea, deoarece s-a săvârşit şi în inimă aceeaşi lucrare care s-a săvârşit în cuget de către Har. Şi atunci, după ce Harul lui Dumnezeu s-a coborât şi s-a atins de inimă, dispare de îndată învârtoşarea inimii, precum se topeşte ceara la faţa focului şi se nasc în inimă lacrimile aducătoare de bucurie, care sunt numite mai ales “fericita întristare”. Această întristare aduce mângâiere inimii, bucurie sufletului, înalţă mintea la Dumnezeu, îndulceşte cugetul, dă lumină de bucurie în chip minunat feţei, alungă acedia, taie patimile trupeşti, omoară patimile sufleteşti, naşte frica de Dumnezeu şi opreşte precum o cetate întărită orice răutate şi orice păcat. Deoarece atâta timp cât sălăşluieste în sufletul omului această întristare, demonii nu îndrăznesc să-şi facă apariţia în faţa inimii, pentru că răutatea lor este arsă de această întristare precum sunt arse vreascurile de foc. Şi nu se prinde planul păcatului, cel plănuit de demoni în inima omului, precum nu aprinde iasca atunci când este udă, oricât ar încerca omul. De aceea nici nu se apropie demonii de inima întristată. Şi iarăşi, chiar dacă îndrăznesc să se apropie, mişcaţi de multa lor răutate şi vrăjmăşie de oameni şi de frică, nu reuşesc să facă nimic.


Atâta timp cât această întristare nu părăseşte inima omului, neîncetat plânge inima şi varsă lacrimi omul acela. Varsă lacrimi mai multe decât apa din colimvitra în care sa botezat. Să ia aminte cel care ajunge la această întristare să n-o piardă, deoarece ea se poate pierde, sau mai bine zis pleacă singură, când mintea nu priveghează şi inima nu se roagă. De aceea spune şi Domnul: “Privegheaţi şi vă rugaţi pentru ca să nu cădeţi în ispită”.


Într-adevăr, când lipseşte această întristare, sufletul poate cădea în mare ispită. Deoarece atunci, ispitit puternic şi luptat din toate părţile de vicleanul diavol, omul este uşor biruit şi poate fi rănit de moarte. Iar întristarea aceea pleacă, dar cum pleacă nimeni nu ştie şi nici nu înţelege, aşa cum nu înţelege cineva cum trec zilele vieţii lui. Numai aceea cunoaşte şi înţelege cel care a pierdut întristarea aceea, că a plecat de la el, precum fiecare dintre noi înţelege că trec zilele vieţii lui, dar cum trec nu înţelege.


Dar când pleacă întristarea, să o ceară omul din nou de la Dumnezeu. Deoarece cât lipseşte întristarea, omul este lipsit de daruri mari şi cereşti, iar sufletul lui sărăceşte ca o văduvă săracă. Numai după ce revine întristarea omul înţelege şi cunoaşte pierderea de mai înainte. Iar când omul vrea să ceară de la Dumnezeu întristarea de care a fost lipsit din pricina neatenţiei lui, să o ceară prin mijlocirea adevăratei smerenii. Să arate lui Dumnezeu o faţă încruntată, inimă şi minte necăjite. Să aducă înaintea lui Dumnezeu toată strâmtorarea pe care o are în suflet şi tot necazul de care suferă inima lui. Şi să reverse în faţa lui Dumnezeu într-un fel anume toată rugăciunea lui, cerând milă pentru nenorocirea în care se află, după cum spune şi cuvântul proorocului David: “înaintea Lui revărs rugăciunea mea şi necazul meu înaintea Lui îl spun”.


Să ia asupra lui omul Harul lui Dumnezeu, acuzându-se numai pe sine că este de vină şi că a devenit pricina plecării întristării de la el. Să făgăduiască lui Dumnezeu că de acum înainte va lua aminte să arate o adevărată pocăinţă înaintea Lui. Şi, aşa cum atunci când este întristarea aceea în inimă, sunt mângâiate nu numai inima şi sufletul, ci şi toate puterile sufletului şi ale inimii, şi chiar trupul însuşi primeşte din nou mângâiere, tot aşa, atunci când lipseşte întristarea, să cadă toate la rugăciune şi s-o ceară de la Dumnezeu. Fiecare să-şi împlinească datoria sa. Trupul să se nevoiască cu cea mai vădită nevoinţă. Rugăciunea să fie înfrântă cu oftaturile şi cu silinţa rugăciunii. Sufletul să se îmbrace cu tristeţea precum se îmbracă în negru mireasa când rămâne văduvă. Mintea şi cugetul să însoţească sufletul până la tronul dumnezeirii, şi atunci sufletul să cadă plin de lacrimi şi de evlavie, precum fecioara aceea cuminte şi plină de durere la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos, Mirele ei, Cel preacurat şi nestricăcios. Şi sărutându-le, să cuprindă veşmântul Lui strălucitor, şi, privind zi după zi faţa Lui dumnezeiască cea preadulce şi de necuprins cu mintea, să-L roage cu smerenie şi cu rugăciune fierbinte, cu cuvintele de mai jos, cu frică multă şi cutremur şi cu iubire. Să spună astfel:


Rugăciune


„Adu-Ţi aminte, Doamne, că pentru om Te-ai făcut om adevărat şi mântuieşte-mă pentru iubirea Ta de oameni; nu lăsa, Stăpâne, rugăciunea mea fără răspuns, pentru numele Tău Cel preasfânt, ci dăruieşte-mi mângâierea Ta. Pentru tronul Dumnezeirii Tale, Făcătorul meu, nu Te mânia pe mine, desfrânatul. Pentru slava Ta cea negrăită, Dumnezeul meu Cel preadulce, trimite-mi şi mie milele Tale cele bogate. Varsă cu milostivire din locaşul Tău preasfânt Harul Tău îmbelşugat asupra mea, că prin mare necaz trece robul Tău când este lipsit de Harul Tău. Nu Te mânia pe mine, Sfinte, pentru că vin în faţa Ta cu multe cuvinte. Deoarece Tu ştii că toate le spun din multa mea amărăciune, care vine din învârtoşarea inimii mele. Iartă, lasă, Milostive, toate fărădelegile mele, câte Ţi-am greşit din tinereţile mele şi cu care am întristat Duhul Tău cel Sfânt şi pe Tine, Stăpânul şi Dumnezeul meu preadulce. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Domnul meu, şi Duhul Tău cel Sfânt înnoieşte-L întru mine. Deoarece, Doamne, Doamne, când Tu trimiţi mângâierea Ta asupra mea cu Duhul Tău cel Sfânt şi mă îndulcesc de Harul Tău, atunci doresc să rămân sub stăpânirea Ta cu toată puterea şi dorirea.


Da, Împărate Ceresc, preadulce Iisuse al meu! Domnul slavei, Cel slăvit în voia sfinţilor, iarăşi şi iarăşi Te rog, eu nevrednicul, ascultă-mă pe mine smeritul şi netrebnicul robul Tău şi dă-mi înapoi Harul Tău şi desfătarea mântuirii Tale, pe care cu dreptate le-ai luat de la mine din pricina păcatelor mele cele nemăsurate. Mă rog, Stâpâne, întăreşte-mă cu Harul Preasfântului Tău Duh, ca să nu mai ajungă la smeritul Tău rob, cel care în multe feluri totdeauna mă luptă, năvălind asupra mea ca un leu sălbatic şi trufaş fără măsură. Deoarece Ţie, iubitorule de oameni, Îţi încredinţez ca pe un testament viaţa mea întreagă şi nădejdea mântuirii mele. Că pe Tine Te laudă toate puterile cereşti, şi Ţie slavă îţi înalţă în vecii vecilor. Amin!”


Zicând acestea omul, tainic, adică cu duhul său, plecându-şi faţa inimii şi a trupului, având acolo şi cugetul, afundat în adâncul smereniei, va vedea că inima lui începe să se înmoaie; să ştie atunci că mântuirea lui este aproape. Deoarece S-a apropiat de el Domnul, să împrăştie cu arătarea Lui cea nevăzută şi să îndepărteze toată învârtoşarea şi toată împotrivirea, prin care sufletul este împiedicat de la vederea adevărată a lui Dumnezeu şi este lipsit de întristare. Iar dacă împietrirea inimii rămâne şi nu plânge inima, nici sufletul nu jeleşte pentru Mirele lui şi mintea lui nu este acoperită nu poate vedea pe Făcătorul ei, Cel nevăzut, atunci să nu deznădăjduiască şi să nu înceteze lupta cea bună, ci să se osândească şi mai mult în tot ceasul, şi după puţin timp va primi mângâierea lui Dumnezeu în inima lui înfrântă, după cum spune: “Este aproape Domnul de inima înfrântă”. Atunci, dacă Se apropie în chip nevăzut Domnul, va vedea şi Harul lui Dumnezeu lucrând din nou. Şi lacrimile vor începe să curgă cu uşurinţă, inima îşi va afla odihna şi gândul pacea sa, iar sufletul va fi ca născut din nou, aşa cum era când a fost creat. “Se vor înnoi ca ale vulturului tinereţile tale”. De la aceste semne duhovniceşti omul ia de ştire că Dumnezeu a primit pocăinţa inimii lui înfrânte ca pe o mireasmă cu bun miros. De acum înainte, va lucra poruncile Domnului, bucurându-se şi smerindu-se deopotrivă. Iar Dumnezeului nostru slava şi măreţia totdeauna. Amin!








VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al cincisprezecelea





Despre cum poate încerca cineva prin intermediul rugăciunii minţii orice fel de vedenie şi orice fel de gând, care pare să fie de la Dumnezeu, dacă cu adevărat este de la Dumnezeu sau de la demoni.


Binecuvintează, părinte!


Iubite frate, când un om îţi dă o monedă de aur sau de argint care are chipul regelui şi literele şi care la vedere arată la fel cu celelalte monezi de aur ale regelui, nu ştii sigur dacă nu cumva are înlăuntrul ei aur înşelător, dar de îndată ce o încerci cu ceva anume, cu care se încearcă monezile de aur, atunci înţelegi dacă este aur adevărat sau nu, asa cum se arată pe dinafară. Iar când tu nu o încerci, deoarece nu ai această experienţă, o arăţi altcuiva, care ştii că este foarte priceput la aceasta şi bun cunoscător, pentru ca să o încerce acela şi să-ţi spună ce fel este moneda, dacă este bună sau amăgitoare. Dacă o arăţi unui om care nu are experienţă, care nu are nici un fel de ştiinţă despre aceasta, mintea ta nu va avea pace, deoarece nu ştii sigur dacă ţi-a spus adevărul, dacă moneda este bună sau nu. Iar dacă păstrezi moneda amăgitoare vei avea pagubă, şi nu folos.


Tot la fel, deci, să faci şi cu tine, smerite frate, o foarte precisă încercare (după cum vei auzi mai jos), şi pentru vedeniile pe care le are sufletul tău, care par a fi din partea lui Dumnezeu, dar nu ştii dacă sunt cu adevărat de la Dumnezeu sau de la demoni, şi din pricina aceasta mintea ta are luptă mare şi îndoială, gândindu-te să nu fie de la demoni vedenia aceea. Deoarece demonii mai mici au obiceiul, atunci când văd pe cineva necunoscător, să-i arate astfel de vedenii, ca fiind de la Dumnezeu, pentru a-l amăgi în felul acesta foarte uşor, încet-încet, până îl vor arunca în cel mai cumplit labirint al amăgirii celei de nevindecat şi al răutăţii lor de multe feluri. Aşa se va întâmpla de va primi vedeniile arătate ca fiind din partea lui Dumnezeu, fără să le cerceteze cu multă precizie, crezând din tot sufletul şi fără discernământ că sunt de la Dumnezeu şi i-au fost date spre binele lui.


Tu însă, iubite frate, când vezi vreuna din aceste vedenii, să nu-i îngădui imediat, fără să iei mai bine seama, să intre în suflet, nici să o primeşti fără întârziere şi fără grijă în inima ta, crezând din suflet că este de la Dumnezeu, până când nu o încerci cu încercătorul care nu dă greş al rugăciunii tainice a minţii sau până când nu o spui vreunui părinte purtător de duh şi lucrător al rugăciunii, pe care-l ştii a fi cu experienţă la acestea şi care poate să-ţi alunge îndoiala şi să te izbăvească de aceasta prin ceea ce el însuşi a făptuit, a învăţat şi a încercat.


Deoarece, dacă tu nu primeşti imediat vedenia care ţi s-a arătat, până când nu afli despre ce este vorba, dacă vedenia arătată este de la Dumnezeu, află că nu ai până acum nici un păcat, deoarece te temi ca nu cumva să fie aceasta de la diavol sau vreo rătăcire (de aceea spune şi fericitul Apostol: “Iubiţilor, nu credeţi în orice duh, ci încercaţi duhurile”), pentru că de multe ori astfel de vedenii, care par a fi din partea lui Dumnezeu, nu ştii dacă sunt cu adevărat din partea lui Dumnezeu, pentru că se întâmplă ca să fie şi de la demoni (după cum unii oameni pe din afară arată ca nişte sfinţi, dar pe dinăuntru sunt mai răi şi decât demonii, a căror amăgire o mustră Hristos când zice: “Vai vouă făţarnicilor”); aceasta o fac demonii înşelători, pentru ca să le dai intrare liberă şi necercetată în cetatea ta, adică în sufletul tău. Şi atunci, după ce intră în sufletul tău printr-o astfel de amăgire, şi dacă pun piciorul lor acolo, după ce mai întâi vor pune stăpânire şi vor înrobi puterile tale sufleteşti, după aceea cu uşurinţă vor pune stăpânire şi pe puterile tale trupeşti. Deoarece, încet-încet, vor îndepărta faţa lor amăgitoare de oaie blândă şi vor arăta sufletului tău faţa şi sălbăticia lupului, încercând să murdărească şi inima ta cu pofta cea murdară. Vor stărui, apoi, să te arunce în lucrări vădite ale diavolului, pe care niciodată nu le-ai fi urmat dacă vedenia ar fi fost de la Dumnezeu.

Această încercare duhovnicească pe care trebuie să o aplici vedeniilor pe care le ai trebuie să se facă astfel: dacă în ziua în care ai avut o astfel de vedenie te afli în stare duhovnicească bună şi în mare odihnă din partea patimilor tale, iar cugetul tău, de asemenea, este liniştit, netulburat de valurile potrivnice care totdeauna obişnuiesc să-l tulbure, iar inima ta se găseşte şi aceasta în stare de netulburare şi în ziua aceea este cuprinsă de evlavie cu multă uşurintă la orice cuvânt duhovnicesc, sau este cuprinsă de evlavie când în cugetul tău apare vedenia respectivă; dacă se întâmplă toate acestea şi vezi că fiinţa ta se află într-o astfel de stare, să cunoşti că vedenia care ţi se arată este de la Dumnezeu şi să nu ai nici o îndoială în privinţa aceasta. Iar dacă nimic din toate acestea nu ţi se întâmplă după arătarea vedeniei, care se arată ca fiind de la Dumnezeu şi din această cauză ai îndoială şi te gândeşti ca nu cumva să fie de la demoni, atunci, spun, iubite frate, încearc-o în felul următor.


Adună toată atentia mintii tale în adâncul inimii tale şi roagă-te de acolo în chip tainic, spunând această rugăciune: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Altceva să nu spui, nici să nu laşi mintea să gândească, nici să cerceteze şi nici să se întrebe în legătură cu ceea ce a văzut în vedenie. Iar dacă cugetul tău se duce singur la vedenia pe care ai văzut-o, îndepărtează-l fără întârziere şi alipeşte-l de rugăciunea inimii, pentru ca rugăciunea ta să fie curată în faţa lui Dumnezeu. Şi dacă te rogi în felul acesta destul timp cu evlavie neţărmurită faţă de Dumnezeu şi cu smerenie, dacă vedenia este de la Dumnezeu, vei simţi în inima ta o tresărire duhovnicească cu lacrimi duhovniceşti, fără ca tu să vrei să-ţi aminteşti de vedenia care ţi s-a arătat. În acelaşi timp cu această dulce, negrăită, duhovnicească şi dumnezeiască tresăltare a inimii şi cu aceste lacrimi dulci şi duhovniceşti, vei simţi că se linişteşte, că se îmblânzeşte, că îşi află pacea şi odihna toate mişcările tale sufleteşti şi trupeşti. În acelaşi timp cu această stare de linişte se aprinde în ziua aceea înlăuntrul tău şi flacăra cea mare a iubirii Domnului tău, din care copleşit de această flacără, scoţi în ziua aceea (pentru ca dintr-o dată se aprind de dragoste pentru Domnul toate măruntaiele tale), şi glas către Dumnezeu, repezindu-te către Acesta, precum se reped câinii care şi-au pierdut stăpânul. În clipa aceea vei spune, vărsând lacrimi, lui Dumnezeu, cu glas plâns şi plin de evlavie: “Unde eşti, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, şi nu mă iei un ceas mai devreme acolo unde eşti Tu, iubirea mea cea preadulce? Nu Ţi-e milă de mine, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, că ard măruntaiele mele ca o flacară aprinsă de dorul nestins al iubirii Tale, care s-a aprins înlăuntrul meu ca un cuptor încins? Niciodată, niciodată, Dumnezeul meu, să nu stingi din inima mea aceasta flacără aprinsă, atâta timp cât sunt departe de Tine, în valea plângerii a acestei lumi. Drumeţului însetat, Doamne, câtă uşurare în suflet îi provoacă amintirea izvorului răcoros, atunci când acesta îi lipseşte! Dar nu numai uşurare, ci îi aprinde şi mai mult setea. Tot aşa şi acum, Doamne, nu numai suferinţă îi provoacă sufletului meu amintirea Ta şi a arătărilor Tale, care era atât de însetat după Tine, ci un dor şi mai mare se aprinde inlăuntrul meu, când Tu, dulcele meu Iisus, nu mă iei acolo unde eşti Tu, izvorul cel răcoros care astâmpără setea sufletului.


Ce se întâmplă cu fiul iubitor de tată şi de mamă, de fraţi şi de surori şi iubitor de ţară atunci când se află departe, printre străini, şi primeşte o scrisoare de la părinţii lui dragi sau de la rudele lui? Doamne, nu udă oare cu lacrimile sale scrisoarea, citind-o? Nu se aprind oare în ziua aceea măruntaiele lui, văzând în scrisoare numele dragi şi preadulci ale părintilor sau ale fratilor lui? Nu oftează din adâncul sufletului lui amintindu-si de rudele sale? Nu strigă cât poate înlăuntrul său, închipuindu-şi pe prietenii săi şi ţara lui? Şi dacă, Doamne, aceasta se întâmplă cu omul trupesc, cu cât mai mult se va întâmpla omului duhovnicesc, când Tu, Dumnezeul şi Tatăl nostru ceresc ne cercetezi în sărăcăciosul şi vrednicul de milă exil al nostru, cu harul dumnezeieştilor Tale arătări, vedenii şi vederi, ca şi cu nişte scrisori adevărate? Deoarece, Doamne, o dată ce harul acestor dumnezeieşti arătări îşi vor lăsa pecetea lor în chip de neînţeles în inima vreunui credincios rob al Tău, Harul Tău dumnezeiesc face ca inima aceea să se aprindă de focul iubirii Tale şi să fiarbă din pricina lacrimilor fierbinţi, dorind să întâlnească privirile Tale tămăduitoare, când în chip deosebit, în ziua aceea, ochii minţii privesc spre Tine, Dumnezeule preadulce şi Tată ceresc.


Dar, Doamne, Doamne, caută din cer, din sfântul locaş al nespusei slavei Tale şi priveşte la faţa smeritei mele inimi, cum, rănită fiind de preadulcea săgeată a iubirii Tale dumnezeieşti şi duhovniceşti, s-a topit precum lumânarea de ceară la apropierea de căldură, din pricina prea multei sfinte evlavii din clipa în care i s-a arătat vederea Ta dumnezeiască şi i s-a dat această vedenie dumnezeiască precum o scrisoare cerească, care fiind desfăcută şi citită de cugetul meu, smeritul meu suflet s-a lipit de îndată de Tine. Deoarece era însetat de Tine precum era însetat şi sufletul blândului David, sfântul Tău prooroc. Deoarece acest dumnezeiesc David, proorocul Tău, Doamne, al cărui suflet era atât de însetat de Tine din pricina dumnezeieştilor Tale arătări, vedenii şi descoperiri, pe care i le-ai arătat de-a lungul timpului, în diferite împrejurări, nu a mai putut niciodată, atât cât a trăit în această lume, să-şi astâmpere setea de Tine, înainte de a veni la Tine, înainte de a bea din apa răcoroasă şi odihnitoare de suflet a dulcei împărtăşiri şi împreună petreceri cu Tine. De aceea, năpustindu-se ca un pui de leu din adâncul sufletului său, cerea să Te vadă faţă către faţă pe Tine, Stăpânul şi Dumnezeul lui, spunând, Doamne: “Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine Dumnezeule. însetat este sufletul meu de Dumnezeu Cel puternic, Cel viu. Când voi putea să văd faţa Dumnezeului meu?”


La fel cu acesta, Doamne, pătimind şi sărăcăciosul meu suflet, suferă de setea de Tine, care, precum văd, puţin câte puţin ajunge să cuprindă toate cele dinlăuntru ale mele şi nu mă părăseşte până când nu vine acea binecuvântată clipă a plecării mele din această lume şi înainte de a veni la Tine, preadulcele meu Stăpân şi Dumnezeu.


Dacă mă iubeşti, Doamne (lucru de care sunt sigur că aşa este), să se întâmple acest lucru cu mine mai repede, pentru ca şi sufletul meu să-şi astâmpere setea mai curând. Amin. Aşa să fie. Aşa să fie.


De la aceste semne, aşadar, şi de la multe altele asemenea lor sau apropiate de acestea, înţelegi, iubite frate, şi eşti înştiinţat că de la Dumnezeu a fost vedenia ta. Iar dacă nu ţi se întâmplă nimic din toate acestea, după ce te-ai rugat mult pentru aceasta lui Dumnezeu din adâncul inimii tale şi ai adus în fata bunătăţii Domnului toate cererile tale şi toată smerenia ta, să cunoşti atunci că vedenia ta a fost din partea demonilor, deoarece la vedeniile demonilor nu se petrece nimic din ceea ce am spus mai sus. Mai mult chiar, se întâmplă lucruri contrare acestora, atunci când vedenia ta este de la diavol. Cum se întâmplă aceasta, ascultă.


Dumnezeu este atotbun, iubitor de oameni, milostiv, milosârd, îndelung răbdător, curat şi iubire curată. Aşa fiind, doreşte să fii şi tu asemenea Lui în toate aceste calităţi. Adică, doreşte să devii şi tu bun, iubitor de oameni, milostiv, milosârd, îndelung răbdător, îngăduitor, curat faţă de tine şi cu iubire curată faţă de semenul tău. Iar diavolul este în întregime răutate şi viclenie, şi fiind aşa, doreşte să-l urmezi în răutatea şi în viclenia lui.


După ce ţi s-a arătat vedenia, iubite frate, dacă vezi în sinele tău că se bucură sufletul tău de calităţile acestea ale lui Dumnezeu, inima ta este cuprinsă de evlavie contemplând aceste calităţi ale lui Dumnezeu, şi în întregime eşti cuprins de o linişte nemărginită, cunoscând astfel că vedenia este de la Dumnezeu, şi fiind de la Dumnezeu se veseleşte sufletul tău de aceste calităţi ale lui Dumnezeu şi îţi vine dor ceresc ca să urmezi după putinţă pe Dumnezeul Cel ceresc şi Tatăl în calităţile Lui. Deoarece atunci, doreşti să faci ceea ce bucură pe Dumnezeul şi pe părintele tău.


Iar dacă, după ce ţi s-a arătat vedenia, nu se bucură sufletul tău de calităţile lui Dumnezeu şi nici nu este cuprinsă inima ta de evlavie în faţa acestor calităţi ale lui Dumnezeu, nici nu-ţi vine dorinţă aprinsă duhovnicească să urmezi după putinţă pe Dumnezeul Cel ceresc şi Tatăl în calităţile Lui, să cunoşti că vedenia ta este de la diavoli. Atunci când vedenia ta este de la rătăcire, dacă cercetezi cu multă atenţie adâncurile stării tale sufletesti şi trupeşti, vei vedea că întru ascuns, foarte tainic, cu multă acoperire, înclină spre însuşirile diavolului şi spre voia lui, toată dorinţa diavolului rătăcirii fiind de a te aduce, puţin câte puţin, fără să simţi, la voia lui. Şi precum un om, care îţi toarnă apă, pe sub paie, nu simţi când curge apa şi udă paiele, la fel se întâmplă şi cu tine, umilule, dacă nu eşti cu multă luare aminte.


Tot aşa, iubite frate, să încerci cu multă exactitate, prin rugăciunea ta tainică, orice fel de gând care-ţi vine din partea dreaptă ca de la Dumnezeu, şi care nu ştii dacă este cu adevărat de la Dumnezeu sau de la diavol. Deoarece şi atunci, dacă este un gând din dreapta de la Dumnezeu, cu cât îl încerci mai mult cu durerea rugăciunii inimii, cu atât acesta străluceşte mai mult înlăuntrul tău ca un mărgăritar. Şi cu cât îl arzi cu şi mai îndelungată şi mai profundă rugăciune, pe care o faci către Hristos din adâncul fiinţei tale, pentru a-l îndepărta de la tine, cu atât mai mult acesta este luminat de rugăciune şi străluceşte în inima ta, precum aurul curat, atunci când este trecut prin foc şi bătut cu ciocanul, cu atât mai mult străluceşte. Iar dacă acest gând venit din dreapta este de la demoni, de îndată ce vei voi să-l arzi cu rugăciunea inimii zdrobite va dispare din tine cu desăvârşire. Iar dacă nu va dispărea din tine cu desăvârşire, va slăbi totuşi puterea lui, şi astfel, puţin câte puţin, se va pierde cu totul. De aceea şi Cuvioşii părinţi, când erau luptaţi de gândul din dreapta, îl încercau cu sfânta rugăciune, care, dacă gândul era de la Dumnezeu, îi întărea şi mai mult, iar dacă era de la demoni, îl făcea să dispară dintr-o dată. Sau, în fine, dacă acest gând din dreapta venea ţie la un demon şi nu dispărea dintr-o dată, puţin câte puţin era alungat din inimă de această sfântă rugăciune a inimii.


Aşadar, iubite frate, când te rogi neîncetat cu această rugăciune a inimii şi a trezviei, în adâncurile fiinţei tale, atunci nu numai că nu ai nici un fel de teamă de demonii care năvălesc asupra ta prin păcat de mii de ori, dar nu ai nici un fel de teamă nici atunci când demonii atacă sufletul tău cu viclenie, ca din partea virtuţii, voind să te prindă în cursă din această parte mai uşor. Deoarece atunci (când te rogi neîncetat cu mintea în cămările ascunse ale inimii tale), ai, spun, numele lui Hristos înlăuntrul tău, care nu îngăduie să caute la inima ta şi nici să atingă sufletul tău nici un fel de viclenie diavolească. De aceea spune şi proorocul: “De ar cădea asupra ta din dreapta mii şi zecii de mii, pe tine nu te vor atinge”. Iar Dumnezeului nostru slavă, putere, laudă şi mărire, acum şi în vecii vecilor. Amin.
VEDERE DUHOVNICEASCĂ Cuvântul al şaisprezecelea


Posted on noiembrie 28, 2007 by prieteniisfmunteathos


Despre zdrobirea inimii, care biciuie pe demoni mai mult decât oricare altă pedeapsă, arzând degrabă ca un cuptor toate viclesugurile lor.


Binecuvintează, părinte!


1. Zdrobeste-ti, o, monahule, inima ta cu rugăciunea, pentru a se zdrobi puterea lui satana cu desăvârsire din inima ta.


2. Suspină din adâncul tău cu amare suspine la fiecare rugăciune a inimii, pentru a scăpa de gâtlejul si de cursele diavolului.


3. Strigă din centrul inimii tale către Dumnezeu, pentru a ajunge strigătul tău la urechile Domnului Savaot.


4. Strigă cu strigătul fără de glas al inimii tale către Hristosul tău, ca să-i judece pe demonii cei ce te nedreptătesc pe tine si să lupte cu fulgerul dumnezeirii Sale pe diavolii cei ce te luptă pe tine.


5. Precum totdeauna te luptă si te ispiteste diavolul, vrăjmasul tău nemilos, tot asa si tu suspină mereu către Hristosul tău, pentru a ajunge ajutorul Lui grabnic la tine.


6. Luptă cu putere mereu împotriva înselătorului satan cu zdrobirea inimii tale, pentru a se zdrobi capul lui plin de răutăti.


7. Precum se teme omul să prindă cu mâna sa un fier înrosit în foc si aruncând scântei, tot asa se teme si diavolul de inima zdrobită. Căci zdrobirea inimii este zdrobirea răutătii în întregimea ei.


8. In inima odihnită si neînfrântă, dacă apare gândul trimis de diavol, este primit de inimă fără întârziere si se întipăreste adânc în aceasta, în timp ce în inima înfrântă si zdrobită nu are loc nici un fel de amăgire.


9. Unde există zdrobire a inimii, de acolo este alungată toată răutatea diavolească si este arsă toată lucrarea demonică.


10. Zdrobirea inimii umileste semetia lui lucifer si îl ridică la ceruri pe cel care o are.

11. Zdrobeste, asadar, iubite frate, semetia lui lucifer cu zdrobirea permanentă a inimii tale, pentru a fi încununat sufletul tău de Domnul Atottiitorul.


12. Dacă se va zdrobi inima ta, de îndată se va pierde răutatea demonilor de la tine si va străluci în sufletul tău raza dreptătii lui Dumnezeu.


13. Zdrobeste inima ta cu rugăciunea, ca să vezi sufletul tău ca un înger al Domnului năpustindu-se asupra


diavolului, fără nici o frică, fiindcă este îmbrăcat cu puterea Celui Preaînalt.


14. Zdrobeste-ti inima cu rugăciunea, pentru a se zdrobi păcatul din inima ta.


15. De la fata inimii celei zdrobite prin rugăciune fuge nu numai demonul, slujitorul lui satana, ci fuge mai repede decât fulgerul si satana însusi, primul dintre demoni.


16. Precum nu îndrăzneste omul să intre în cuptorul aprins, asa nu îndrăzneste diavolul să intre în inima aprinsă de rugăciunea făcută cu silintă.


17. Precum nu poti să numeri miscarile aripilor albinelor atunci când acestea zboară, tot asa nu poti să măsori si să vezi pasii repezi ai lui satana atunci când fuge de la fata inimii zdrobite de rugăciune.


18. Precum se teme fugarul de soldatul vestit si viteaz, tot asa se teme si demonul de cel care totdeauna reuseste să-si zdrobească inima cu rugăciunea.


19. Când însă voieste demonul să se apropie prin amăgire, pentru a vedea ce se întâmplă, mai întâi se pregăteste pentru fugă, pentru a putea scăpa de fulgerul arzâtor al inimii zdrobite prin rugăciune.


20. De îndată ce va vedea că a început cineva să-si zdrobească inima sa cu rugăciunea, nu mai dă târcoale si nici nu stă să vadă zdrobirea inimii, ci fără întârziere o rupe la fugă de la fata aceluia.


21. Precum retorul, dacă este cuprins de flăcări, nu mai stă să vorbească despre foc în clipa aceea, ci se uită cum să


scape din incendiu, la fel si demonul, când vede inima aprinsă de rugăciune, nu mai stă să privească starea acesteia, ci se uită cum să scape mai repede de ea.


22. Precum iepurele, atunci când este alergat de un câine oarecare, nădăjduieste să scape de acesta prin repeziciunea salturilor picioarelor sale, dar când îl aleargă un câine de vânâtoare, desi fuge cu toată puterea lui, este prins de acesta, tot asa si demonul, când este luptat cu oricare altă virtute, nădăjduieste să scape de sabia focului, dar când este luptat de sabia de foc a rugăciunii inimii înfrânte, este convins că îl va ajunge foarte repede tunetul acestei rugăciuni si-i va răspândi oasele răutătii lui în iad.


23. Nu se tem vrăbiile de năpustirea vulturului, cât se tem demonii de năpustirea inimii zdrobite de rugăciune.


24. Când este pusă piatra de var în ceva fierbinte, nu este înghitită atât de repede cât de repede arde si face să dispară zdrobirea inimii orice viclesug diavolesc.


25. A văzut diavolul o inimă rănită de zdrobirea rugăciunii? îsi aminteste de îndată de rănile lui Hristos, pe care Acesta le-a suferit pentru om, de aceea se înfricosează si este cuprins de groază.


26. Zdrobeste dar, iubite frate, pe diavol cu zdrobirea inimii tale, pentru ca să intri biruitor în bucuria Domnului tău.


27. Zdrobeste-ti inima ta cu rugăciunea pentru a fi zdrobit în nenumărate bucăti rătăcitorul tău, satana.


28. Zdrobeste-ti inima ta cu rugăciunea, pentru ca să fugă de la tine acela care te pândeste cum să te prindă în plasa iubirii de plăceri.


29. Nu te teme de zdrobirea inimii tale, pentru a se teme demonii de tine. Căci demonii nu se tem de omul virtuos niciodată cum se tem atunci când acesta îsi zdrobeste inima cu rugăciunea.


30. Precum sarpele, mai mult decât oricare altă rană, se teme de unghiile pisicii, tot asa si satana, mai mult decât oricare virtute, se teme de zdrobirea inimii.


31. Otrăvitoare sunt pentru sarpe ghearele pisicii, dar pentru sufletul omului de sapte ori mai otrăvitoare sunt ghearele diavolului. Iar pentru diavol de saptezeci de ori mai otrăvitoare este zdrobirea inimii omului, decât ghiarele sale.


32. Dacă a auzit satana suspine grele iesind din adâncul inimii, o ia de îndată la fugă, pentru că a înteles că acolo, undeva, este o inimă zdrobită de rugăciune, si prin urmare acolo este Hristos însusi.


33. Unde este inimă zdrobită, acolo este aproape Domnul. De aceea spune profetul: “Aproape este Domnul de cei zdrobiti cu inima.”


34. Dacă a auzit lupul glasul câinilor, a fugit de îndată, deoarece a înteles că acolo aproape este si păstorul si păzirorul oilor.


35. Au auzit soarecii vocea pisicii. Se linistesc neîntârziat în găurile lor si se opresc de la mestesugul lor de a fura.


36. Au auzit slujitorii lui lucifer suspinele grele ale inimii? si-au adunat în grabă răutatea lor si se linistesc în clipa aceea.


37. Au auzit demonii pe cineva că suspină din centrul inimii sale? S-au făcut nevăzuti de acolo, deoarece s-au temut de pedeapsa Domnului.


38. Când aude hotul pe aproape împuscături de armă, nu se uită ce să mai fure, ci cum să scape cu fuga si cu ascunzătoarea.


39. Când aude satana pe cineva că scoate strigăte din suspinul inimii, după cum spune profetul, cu vărsare de lacrimi căutând pe Făcătorul său, nu se uită să mai fure ceva în clipa aceea din sufletul aceluia, adică să-l mai lupte cu vreo patimă, ci se uită cum să se scape pe sine.


40. Zdrobeste-ti asadar, o, monahule, inima ta cu rugăciunea, ca să se zdrobească tronul si semetia lui satan.


41. Zdrobeste-ti inima cu rugăciunea, pentru a se înfricosa de tine satana, când te va vedea ca pe un soldat desăvârsit si bine înarmat al lui Hristos.


42. Zdrobind, zdrobeste-ti inima ta cu rugăciunea pentru a umili sub picioarele tale pe semetul si îngâmfatul satana.


43. A auzit diavolul glasul răgusit de zdrobirea inimii? S-a topit de îndată puterea lui de frică si s-a stins flacăra răutătii lui de supărare.


44. A văzut satana sir de lacrimi pe fata celui cu inima zdrobită? A fost ars pe loc în inima lui.


45. Ai scuipat sânge de prea multă silire a rugăciunii inimii? Var stins ai vărsat în centrul iadului.


46. Ai suspinat din adâncul tău? Ai săgetat buricul lui lucifer.


47. Ti-ai amintit de Făcătorul tău, Iisus, si ai lăcrimat de bucurie? Ploaie de foc a căzut peste capul lui lucifer.


48. Ai chemat pe Stăpânul tău Hristos din inima ta? Lai scos din sărite pe satan.


49. Au văzut ochii tăi icoana lui Hristos si a Maicii Domnului si s-a bucurat sufletul tâu? Nenumărate gânduri îl stăpânesc pe satana si-l năpădesc pe lucifer.


50. Din adâncuri ai chemat preadulcele nume al lui Hristos si al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu? Ai afundat în cele mai de jos pe vrăjmasul tău cel nevăzut.


51. Te-a durut inima ta de la rugăciune? Durerea de pântece l-a apucat pe satana.


52. S-a sfârsit puterea ta din pricina silirii la rugăciune? Ai slăbit puterea lui lucifer.


53. Suferind ai suferit în timpul rugăciunii inimii? Su fletul tău a văzut slava Domnului ca slavă dumnezeiască.


54. Ai zdrobit inima ta cu rugăciunea? Sufletul tău a fost cuprins de dragostea dumnezeiască si inima ta a simtit în chip tainic dulceata de negrăit a Ziditorului tău Hristos.


55. Ai zdrobit inima ta cu rugăciunea si ai adormit? Vedere dumnezeiască si mângâietoare vei vedea în somnul tău.


56. Ai zdrobit inima ta cu rugăciunea până la durere? sir de lacrimi a apărut de îndată în ochii tăi.


57. Te-a durut inima ta din pricina silirii la rugăciune? Ai simtit în aceasta dumnezeiescul Har.


58. Ai primit dureri si junghiuri în inima ta de la rugăciunea făcută cu silire? Ai văzut degrabă vedere dum nezeiască cu ochii tăi sufletesri.


59. Ai ajuns la deznădăjduire în viata ta din pricina durerilor inimii înfrânte? Ti s-a descoperit una din tainele ascunse ale lui Dumnezeu.


60. Ai încercat supărarea si amărăciunea durerii inimii tale zdrobite? Sufletul tău a gustat cu adevărat de la Dom nul Atotiitorul dulceata preadulce a împărătiei Sale.


61. .Ti-ai pierdut inima ta din pricina silirii; la rugăciune? Ti-ai salvat sufletul tău, ai câstigat Raiul.


62. Ai dat sânge din inima ta? Ai primit Duh Sfânt în sufletul tău.


63. Ai transpirat de strâmtorare, rugându-te din inimă? Ai urmat sudorii lui Hristos, care s-a făcut ca stropii de sange în rugăciunea Lui, căzând pe pământ.


64. Ai zdrobit inima ta cu rugăciunea? Ai ridicat fruntea sufletului tău si ai zdrobit fruntea lui lucifer.


65. Tuse uscată a cuprins pieptul tău de la silirea rugăciunii? A dispărut satana, necăjit foarte de supărarea ta.


66. Ti s-a luat glasul de la nemăsurata silire a rugăciunii inimii? Sufletul tău a auzit cântare cerească, de neînteles cu mintea si preadulce.


67. A slăbit tonul glasului tău din pricina zdrobirii inimii? Ai auzit nesperate cântări îngeresti, slăvind preafrumos pe Făcătorul Iisus.


68. Te-ai rugat Hristosului tău din adâncul inimii tale? Ai spart urechile lui satan care nu suferă să te audă.


69. Din adâncul tău ai suspinat? Si-a pierdut orice control satana de frica ta.


70. Ai trimis strigăt din inimă lui Dumnezeu împotriva diavolului? Ai pregătit înfricosătoare ploaie împotriva rătăcitorului satan.


71. Ai pierdut zdrobirea inimii tale? S-a ridicat trupul împotriva sufletului. Ai zdrobit din nou inima ta cu rugăciunea? S-a ridicat sufletul împotriva trupului.


72. Ai zdrobit inima ta cu rugăciunea? S-a ridicat su fletul tău împotriva diavolului si împotriva păcatului.


73. A văzut lucifer inimă zdrobită? S-a înfricosat de grabă, deoarece a slăbit puterea lui de la aceasta.


74. S-a zdrobit inima ta de la rugăciune? S-a pogorât Duhul Domnului în sufletul tău si s-au amărât cetele lui lucifer.


75. De-ndată ce ai zdrobit inima ta cu rugăciunea, s-a aprins în aceasta căldura virtutii si din aceasta dorul după Dumnezeu.


76. Zdrobind,zdrobeste, o smeritule monah, inima ta cu rugăciunea pentru a se înnoi cele dinlăuntru ale tale de Duhul Domnului: “Duh nou înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele”, spune profetul.


77. Zdrobind, zdrobeste si smereste, iubite frate, inima ta cuprinsă de rugăciune pentru ca să fie iubit sufletul tău de Făcătorul tău Iisus, Cel blând după adevăr si smerit cu inima.


78. Zdrobeste-fi inima, o, monahule, cu rugăciunea, pentru ca să înseli pe diavol, mai-marele răutătii, săgetile lui fiind pentru tine ca săgetile de joacă ale unui copil.


79. Cel care îsi zdrobeste inima sa cu rugăciunea îl vede pe satana ca pe o furnică si nu se teme de el.


80. Ai zdrobit puternic inima ta cu rugăciunea? Ai simtit grabnic odihna atât în sufletul tău, cât si în trupul tău. Deoarece în zdrobirea multă a inimii străluceste totdeauna steaua nepătimirii si a curăteniei.


81. Zdrobeste-ti, asadar, o, monahule, inima ta cu rugăciunea, pentru a vorbi sufletul tău cu îngerii lui Dumnezeu, lucru care este cu adevărat fericit, dorit si greu de ajuns si de aflat.


82. Zdrobind, zdrobeste, o smeritule monah, inima ta cu rugăciunea, pentru a dobândi curătenia în trupul tău si trezvia în cugetul tău, care sunt ca două aripi ale sufletului tău si prin care zboară liber spre cer.


83. Zdrobeste-ti totdeauna, smeritule monah, inima cu rugăciunea, pentru a se lumina ochii cugetului tău, cu care vei putea vedea cele nevăzute ale Raiului, asa cum vezi cele materiale cu ochii trupului tău.


84. Adună-ti, o monahule, mintea ta în adâncul fiintei tale, unde este tronul inimii tale, si după ce te lipesti de aceasta ca un paznic treaz, cercetează din adâncul tău rugăciunea, până când se va îndulci negrăit de harul acestei rugăciuni. Atunci o vei vedea zburând nematerial sus la ceruri la Dumnezeu, unde este adevărata odihnă.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu